Ion Bogdan Ştefănescu, binecunoscut flautist român, oferă cititorului volumul bilingv de poezie Despre pietre şi păsări/Of Stones and Birds, (Editura Axa Publishing, 2006). Versiunea engleză este asigurată de Junona Tutunea şi Doris Plantus Runey. Există mulţi artişti, performeri în varii domenii, care au ca pasiune auxiliară literatura. Unii dintre ei rămîn în anonimat, alţii îşi scriu şi publică memorile, iar cei mai înzestraţi – cum credem că este şi cazul autorului nostru – sunt primiţi să stea la masa cu bucate literare.
Fie că vine din plăcerea erudită a jocului, din „songurile” populare ori „ritmurile” postmoderne, poezia lui Ion Bogdan Ştefănescu atrage atenţia prin profunzimea şi cursivitatea sa. Încă din primul poem, (în surprinzător ritm de rap), poetul ne avertizează: „ Mi s-a pus pata!/ Cine nu-i gata,/ Îl iau cu lopata!” (Rap, pag.10), transpunînd în registru grav-ironic una dintre incantaţiile copilăriei, motiv ce se reia în mai multe locuri pe cuprinsul desfăşurării lirice a cărţii.
Nu de puţine ori ai senzaţia că poezia ia fiinţă tocmai din întîlnirea păsării cu piatra, impactul dintre cele două regnuri, animal şi mineral, neproducîndu-se brutal ci doar la nivel sugestiv, între ele existînd o evidentă intercondiţionare, triada ţipăt-lacrimă-sîngerare, transpusă într-un spaţiu totemic, conferă textului un farmec de incantaţie: („Piatra a ţipat/ Iar păsările/ Şi-au dăruit penele/ Pieilor roşii/ Gelozia albilor/ A văduvit lumea/ De magia numelor// Piatra a lăcrimat/ Iar păsările/ Şi-au dăruit cîntul/ pieilor negre/ Furia albilor/ A violat/ Magia ritmului// Piatra a sîngerat/ Iar păsările/ Şi-au dăruit zborul/ Pieilor albe/ Mîhnirea zeilor/ A frînt/ Magia liniştii.). (Despre pietre şi păsări, pag. 34). Fără îndoială, leit-motivele păsării şi pietrei sînt mai pe larg tratate decît am exemplificat aici, ele putînd fi regăsite în poeme precum Pasărea de foc, Strigătul păsării uitate, Despre piatră şi oameni etc…, toate acestea alcătuind nucleul în jurul căruia e structurat volumul.
Multe dintre poemele scrise de Ion Bogdan Ştefănescu pot fi lesne vizualizate, cititorul avînd prilejul de a se transpune instantaneu în interiorul acestora, lăsîndu-se absorbit pînă la co-participare de evenimentul relatat. De asemenea, trebuie remarcată cantabilitatea versurilor. Imaginile poetice, suave ori dure – pe potriva stării care a generat actul scrierii – coexistă paşnic, generînd o armonie a lecturii.
 Fie că rememorează copilăria, iubirile pierdute sau regăsite, sfîrşiturile ori începuturile de lumi, sentimentele-blitz, autorul ştie să îşi conducă discursul, nelăsîndu-l la voia întîmplării. Totodată, se fereşte de locul comun, aruncă peste bord balastul şi, atent mereu la linia de plutire, se străduieşte să-şi păstreze corabia dreaptă pe apele atît de învolburate ale literaturii. Şi, în mare măsură, credem noi, reuşeşte, folosindu-se de instinct, cultură, inspiraţie.
Iată, de pildă, un poem bine închegat, scris în registru baladesc, cu clare inserţii postmoderne: „Într-o sfîntă bună zi/ Ochiul cu strabism se-opri/ Scrutînd ager prin pustii/ Şi zăreşte printre astre/ Arbore cu frunze-albastre/ Nimfe blonde ce dau iama/ Peste cîmpuri -zice drama-/ Ameţite nu-şi dau seama/ Că departe le priveşte/ Ochiul meu şi Pan fireşte/ Care dornic să se joace/ Sare ca-nţepat de ace/ Drept în faţa lor/ Ce moace/ De dispreţ şi spaimă-ncearcă/  fetele ce Pan le-aleargă/ El vrea ca să se amuze/ Să le-atingă-uşor pe buze/ E cuprins de stări confuze/ Fiindcă zînele mofluze/ Sar în apă să se-ascunze/ Aşteptare bosumflată/ Trist blestem ni se arată/ Căci din apa-nvolburată/ Trestii crude şuierînde/ Se iţesc spre mal plăpînde/ Iară Pan slut şi nevolnic/ Om şi ţap suflet destoinic/ Smulge din al apei luciu/ Trestii-zîne şi-un merluciu/ Devenită ca un viciu/ Incantaţia supliciu/ Aminteşte de-un capriciu/ Iar povestea n-a sfîrşit/ Fiindcă astăzi negreşit/ De-ntîmplare răvăşit/ Cînt cu suflet diafan/ La celestul Flute de Pan.” (Flute de Pan, scurtă istorie, pag. 20). Acelaşi instrument mitic simbolizînd, în Botez (pag 50), „al treilea ochi”, ori fiind creat „ din os împărătesc” (Dar din dar, pag. 62) .
„Instrumentarul” poetic se diversifică pe parcurs, autorul simţind nevoia  mărturisirii prin poemul cu iz religios: „Demult/ Am auzit o rugăciune/ Rostită de un mut/ Era ca o naştere a cuvîntului/ Dureroasă/ Buzele-i sîngerînde/ Tresăreau ca o inimă/ Îndrăgostită/ Sunetul prelung şi căit/ Lăsa un abur smerit/ La picioarele Mîntuitorului/ Răstignit.” (Trăire, pag. 46).
Poezia lui Ion Bogdan Ştefănescu e manifestarea firească a preaplinului sufletesc, gata să se reverse în lume prin orice mijloc artistic la îndemînă. Căci, aşa cum spune el: „Pe inima mea scria/ Ieşi afară dumneata”(Vîrtej, pag. 68).