Elegii de pe strada mea – Florin Dochia
Fără a adera la nihilismul lui E. Ionescu, de pildă din volumul Nu, mi-am dorit întotdeauna să nu cad în păcatul, pe care îl identifica acesta, al criticii literare contemporane lui – de altfel, o trăsătură constantă a acestui domeniu –, când afirma: „critica noastră actuală, impresionistă din insuficienţă şi lipsită prin definiţie de cât de îndepărtată acuitate sau discernământ critic, face imposibilă o selectare” a valorilor, deşi „acesta este singurul rol al criticii”. De aceea, încerc să mă raportez cât pot de obiectiv la textele pe care le am în vedere, fără a avea nici pe departe pretenţia că rândurile pe care le scriu ar fi cu totul scutite/lipsite de păcatul mai sus-menţionat, încercând ceea ce tot E. Ionescu îşi propunea, „să reabilitez o metodă: analiza literară” sau, măcar să fac observaţii pertinente.
Cu această aspiraţie, notez o parte din însemnările pe care le-am făcut citind ultimul volum al scriitorului Florin Dochia, Elegii de pe strada mea, publicat în 2011, la Editura Premier, din Ploieşti, şi alcătuit din treizeci şi şase de elegii, în care, parafrazându-l oarecum pe Xavier de Maistre, cu a sa Călătorie în jurul camerei mele, autorul său construieşte un univers bizar, „strada mea”, pe care-l populează cu o lume banală şi, totuşi, complicată, apelând, în manieră postmodernistă, pe larg, la transtextualitate, sub diferitele ei forme/clase definite de G. Genette, intertextualitate, paratextualitate, metatextualitate, hipertextualitate…
Fără a adera la nihilismul lui E. Ionescu, de pildă din volumul Nu, mi-am dorit întotdeauna să nu cad în păcatul, pe care îl identifica acesta, al criticii literare contemporane lui – de altfel, o trăsătură constantă a acestui domeniu –, când afirma: „critica noastră actuală, impresionistă din insuficienţă şi lipsită prin definiţie de cât de îndepărtată acuitate sau discernământ critic, face imposibilă o selectare” a valorilor, deşi „acesta este singurul rol al criticii”. De aceea, încerc să mă raportez cât pot de obiectiv la textele pe care le am în vedere, fără a avea nici pe departe pretenţia că rândurile pe care le scriu ar fi cu totul scutite/lipsite de păcatul mai sus-menţionat, încercând ceea ce tot E. Ionescu îşi propunea, „să reabilitez o metodă: analiza literară” sau, măcar să fac observaţii pertinente.
Cu această aspiraţie, notez o parte din însemnările pe care le-am făcut citind ultimul volum al scriitorului Florin Dochia, Elegii de pe strada mea, publicat în 2011, la Editura Premier, din Ploieşti, şi alcătuit din treizeci şi şase de elegii, în care, parafrazându-l oarecum pe Xavier de Maistre, cu a sa Călătorie în jurul camerei mele, autorul său construieşte un univers bizar, „strada mea”, pe care-l populează cu o lume banală şi, totuşi, complicată, apelând, în manieră postmodernistă, pe larg, la transtextualitate, sub diferitele ei forme/clase definite de G. Genette, intertextualitate, paratextualitate, metatextualitate, hipertextualitate…