Valeriu Marius Ciungan este un poet format în afara grupărilor literare pentru că, desigur, nu se poate (încă) vorbi despre o grupare poetică la Mediaş ca pe vremea revistei „Lanuri” din perioada interbelică. Poate că datorită acestei  „detaşări” sau a faptului că volumele lui  Valeriu Marius Ciungan (trei la număr) au apărut la o editură (Bioflux din Cluj-Napoca) care nu are exerciţiul publicării cărţii beletristice, referinţele despre poezia lui sunt puţine. Valeriu Marius Ciungan  a publicat rar în revistele literare şi numele lui e aproape necunoscut. Cu toate acestea poetul are norocul, chiar de la debut, de a avea ca prefeţe la volumele lui adevărate studii critice semnate de universitari cunoscători ai fenomenului poetic, Iulia Bobăilă şi Gheorghe Manolache. Al treilea volum al său, Oameni în pardesie (apărut anul acesta la editura menţionată) este, prin prezenţa ciclurilor „Poveste de iarnă” şi „Haina de molton”, o antologie ce cuprinde poezii selectate din primele volume. Ciclul inedit dă titlul volumului. Drept prefaţă, volumul are un studiu doct al lui Gheorghe Manolache, „Daghereotipia orăşelului de provincie”, în care sunt exprimate opinii autorizate despre valenţele şi suficienţele poetice ale autorului, opinii în care cititorul poate să aibă încredere. Laudele aduse poetului nu sunt exagerate, comentariul prefaţatorului e ingenios. Nimeni cred că nu ar fi avut ideea să compare „tehnica” poetică la care apelează în multe texte Valeriu Marius Ciungan, cu daghereotipia. Şi nu putem decât să-i dăm dreptate pentru că multe dintre textele  cărţii se pot numi „daghereotipuri poetice”. Dar poetul are şi altfel de texte, poeme confesive pe tonuri ce vibrează într-o gamă largă de la melancolie vetustă la ironie rafinată, poeme nonconformiste de filieră retro, interbelică, până la  ultimă modă, douămiistă. Venim cu exemple citând din câteva poeme: „eram sublimi în salturi colosale/ şi copleşiţi de pasul inocent/ prin sfere în rotaţii abisale/ de mână strânşi spre un destin fluent” (Răsărit împreună), „A, ce făcuşi cu be, bre, şi de ce?/ Fato, unde ţi-e punctul ge/ punctul haş/ cel poznaş?/ punctul i de la iubire/… i de la coapsele fierbinţi/ lipite cu leucoplast, ce nu se mai sfârşea,/ cu grijă când plecaşi din casa părintească,/ de părinţi” (Casa părintească – alfabet până la i), „făcuserăm dragoste în blocul P+4 ANL,/ descătuşaţi pe un CF liber de sarcini, pe un pat de fier/ beton erai şi mirată că trăsesem tranşa din UE/ şi multe alte tranşe, descătuşaţi, aveam să le mai tragem/ spre ispăşirea acestui tânăr cartier” (Noul cartier – balada managerului regional). Exemple, desigur, se mai pot da pentru a ilustra diversitatea poemelor.  
Nu am citat din cele mai reuşite texte din volum, ci din cele care ilustrează exerciţiul poetic atât de diferit pe care îl abordează autorul ce pare că a vrut să ne arate că poate scrie cu dezinvoltură în stiluri variate. Bine face, credem, pentru că îşi formează mâna, cum se spune, dar există riscul de a se sufoca în propriile exerciţii, de a se autopastişa. „Tehnica” poetică atât de variată dă şi impresia unei imagistici nerelevante, chiar precare. Credem însă că volumele următoare vor putea să-l salveze şi, cu siguranţă, despre Valeriu Marius Ciungan vom mai auzi. Secvenţele reuşite ale acestei cărţi ne generează acest optimism.