Poetul Arcadie Suceveanu este un optzecist atent la toate schimbările ce au avut loc în poezie cu prilejul momentului respectiv. A şi debutat în volum în 1982, cu Ţărmul în echilibru. Recenta culegere este o antologie de autor, foarte parcimonioasă, de altfel (nu trece de mărimea uneia dintre cărţile sale de poezie) şi dotată cu o conştiinţă deosebit de exactă şi de lucidă în privinţa propriei sale inspiraţii şi a locului pe care-l ocupă în cadrul generaţiei. Poet şi eseist, adică, precum spuneam, optzecist, el posedă, pe lângă simţul empiric al poeziei, şi o conştiinţă supraadăugată, aceea a actului de a face poezie şi a noimei ambigui şi tragice a inutilităţii de fond a acestui act menit Scribului, trăit permanent fără exultanţă, cu o melancolie amară, colorată brusc, cel mai adesea, de otrava ironiei.
Poemele sale, mai ales cele selectate din primele culegeri, sunt reverii textuale în care toposurile livreşti ale poeziei, miturile ei cele mai prestante (mai toate) sunt trecute în revistă cu scepticism şi trucate expres în tiparele prozodice perfecte ale tradiţiei, până la sonet, însă cu sentimentul deja palpabil al Apocalipsei, în virtutea căreia, toate rolurile actanţiale ale ficţiunii poetice devin nişte simple forme goale, numai bune de contemplat în plinul caducităţii lor. Am spune că ceea ce îl distinge pe Arcadie Suceveanu este această poziţie paradoxală sau această postură contradictorie: el are simţul acut al nimicului, al inautenticităţii de fond a Poeziei, şi totodată, bine marcat, simţul Apocalipsei (altfel spus, „simţul realităţii”) ca atare, încă din pornire, dar trăieşte vizibil şi seducţia fabuloaselor forme poetice de care nu reuşeşte să se dezbare, în ciuda proclamatului „nevermore”.