În instrumentarul poetului Adrian Alui Gheorghe, cuvintele sunt ca nişte actori. Ei/ele pot îmbrăca hainele împăratului sau pot merge la bal în pantofii Cenuşăresei, te pot învîrti în ritmul constant al valsului sau te pot pierde privindu-te în ochi, în dansul senzual al seducţiei – salsa, la mare modă acum prin cluburi selecte. Important e doar visul, mişcat de regizor, împingând aerul cu o baghetă înaripată, ca o libelulă de argint.
Uneori, actorii iau în stăpânire întreaga scenă şi li se pare că sunt geniali, spre disperata încântare a maestrului de ceremonii: „Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine/ Acum ascult de toate cuvintele/ Ca un cîine bătut merg în urma lor/ Din cînd în cînd/  Îmi dau peste bot/ Scot scrîşnete, scot urlete,/ Ele se amuză. Se întărîtă/ Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn/ Şi îl chinuie, îi aţîţă simţurile. (Poetul bătrîn îşi declamă faima(1)).
Moartea unui om care îi citea poeziile îi prilejuieşte autorului consideraţiuni filozofice; el se simte vinovat că i-a întreţinut acestuia iluziile. Nu, poezia nu „pompează sînge în întregul univers”! La căpătîiul mortului, este împlinită dovada, că „poeţii nu pot face transplant de suflete”. „E adevărat, am spus eu/ (şi l-a dus cu vorba făcându-l să creadă că e bogat)/ poezia e luxul săracilor/ pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de lună,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta/ care îşi turteşte sfîrcurile/ pe limba oricărui muritor;/ îmbrăţişările nu-i lasă pe oameni să se strîngă de gît;/ Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin/ doar şi pun hoţeşte semnătura;/ (Poetul bătrîn îşi declamă faima (2)).