Pe coperta a patra a volumului de versuri dolor, de Vladimir Udrescu (Editura Brumar, Timişoara, 2010), un text altfel bine scris şi intitulat cam specios „Proces-verbal”, îşi previne cititorii: „Conform comentariilor critice la volumul său de debut, scot cavaleria, autorul are legături – mai mult ori mai puţin dubioase – cu diferiţi delincvenţi literari: Paul Valéry, Emil Botta, Adrian Popescu, Vasile Igna, Eminescu, Petre Stoica, Dumitru Chioaru, Blaga, Constanţa Buzea, Gherasim Luca”. Cazuri de delir critic. Nu am idee cine sunt cei care au aşezat semnul de asemănare între poeziile lui Vladimir Udrescu şi cele aparţinând iluştrilor de mai sus. Criticii aiurează uneori mai rău decât poeţii. E liniştitor, din fericire, faptul că autorul însuşi, cel care a şi conceput cu umor acest text de ultima copertă din care am extras doar o frază, nu pune prea mare preţ pe asemenea elucubraţii cu pretenţii exegetic-hemeneutic-comparatiste.
Până la urmă, toţi poeţii se înrudesc între ei şi toţi se trag din Homer, Vergiliu şi Dante – nu-i aşa?! –, dar dacă vrea neapărat cineva să-i găsească o înrudire autorului nostru, în cazul acesta nu poate decât să compare cum scriu Vladimir Udrescu şi Ştefan Ion Ghilimescu şi se va vedea că ambilor poeţi le e comună o înclinaţie către cultivarea cu obstinaţie a vocabulelor rare sau de-a dreptul rarisime. Mult mai bine dominată – o spun fără înconjur – la Ştefan Ion Ghilimescu, la care acestea sunt folosite cu „proprietate”. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna nici în poeziile din scot cavaleria (Editura Brumar, Timişoara, 2009), nici în cele din dolor (remarc, nu chiar în treacăt, că Vladimir Udrescu ştie să dea titluri volumelor de versuri).
Vladimir Udrescu este un autor care a citit enorm şi pare că şi-a creat o relaţie foarte strânsă cu textele care i-au alimentat bucuriile şi tristeţile, speranţele, revelaţiile. Pentru asemenea scriitori – poate ceva mai mult decât pentru alţii din tagmă –, a iubi literatura înseamnă a avea o legătură vitală cu sensurile şi configuraţiile artistice plăsmuite de cei care au scris mai înainte. Dincolo de preţiozitatea sintagmelor din versurile sale – asupra căreia voi zăbovi ceva mai încolo –, importanţa pe care o acordă literaturii reiese şi din felul în care şi-a „înveşmântat” paratextual volumele.