O recunosc pe Ştefania Plopeanu. Pe cea de dincolo de Poezie. Un animal flămând ca mine, numai piele şi os, rătăcind ca-ntr-o beţie – o beţie furioasă uneori – pe coclauri mai ales, ieşind câteodată la drumul mare care leagă, drumul care aduce mai aproape. Cartea – apărută la Editura Vinea, anul acesta, şi datată numai cu zile şi luni de iarnă – e toată măruntaie şi suferinţă. Şi cumpăt pierdut, dezlegare la orice în faţa neputinţei, a pierderii, a lipsei de sens. Autoarea volumului DINCOLO DINCOACE DE POEZIE traduce liric o experienţă de viaţă personală traumatizantă. Mintea caută să-şi smulgă lanţurile, să scape din strânsoarea cătuşelor, în adânc, însă, acolo unde nevolnica noastră făptură are alt chip, altă voce, altă gură, limbile raţiunii n-au nici un fel de ecou: …Dacă aş putea să fac să curgă scrisul/ din ochii lui Dumnezeu, să nu te tot/ scalzi tu, frumosul meu, întruna, în/ acelaşi râu împietrit de pe cruce,/ în acelaşi râu împietrit şi negru!…/ Chiar şi dacă aş putea eu una ca asta,/ tot nu aş avea intrare acolo, pe după toate…/ nu sunt chei, nu sunt zăvoare/ Scrisul nu are intrare, nu are uşă/ el stă şi se vede, se arată mereu/ ca un râu împietrit pe o piatră/ sau pe un om de piatră şi/ se roade singur, nu se vede cum i se/ roade pietrei piatra şi cum spune/ nu ştiu cui nu ştiu ce/ aceleaşi cuvinte de piatră curgătoare în nisip… (11 dec. 2009)
Bântuirile Ştefaniei Plopeanu sunt de dincolo de poezie. Cartea trebuie citită, însă, dincoace, adică pe malul acesta, unde poeta este încă, deşi numai Dumnezeu ştie cât din făptura ei răvăşită mai are consistenţă. O femeie care iubeşte şi care-şi împrumută carnea, sângele, visul şi ce mai are ea preţios, cu adevărat preţios, adică tigrul sau vulturul, o gheară, oricum, înfiptă în pântec pe vecie, gheara destinului, nu mai ştie cum să fie, cum să trăiască, atunci când verticala ei – bărbatul ei – dispare, se duce de tot, de tot, de tot: …Ce noimă are să mă mai încalţ/ şi să mă duc cu tava la ceilalţi/ crezând c-o duc la tine/ semănând ca ulise boabe de grâu fiert/ în zahăr şi cuvintele şi vinul ţie/ vinul ţie şi în iarbă şi/ în barbă şi pe piept. (25 dec. 2009)
Ştefania Plopeanu are însuşirea rară de a da tragicului o faţă recognoscibilă. Ce trăieşte ea e al ei, amprentele ei sunt o dezordine. Cu toate acestea, o trăsătură care se crispează la un moment dat, o linie scurtă, un contur care ţine de detaliu te smulg din tine şi tresari. Pentru că femeia care urlă sugrumat în această carte pare că ştie ceva, e drept puţin, chiar foarte puţin, despre tine. Dar ştie. De fapt, dacă ştie mai mult şi tu nu-ţi dai seama de la început? Dacă ştie totul şi tu nu-ţi dai seama? Şi-atunci te hotărăşti să încerci şi să-i împrumuţi o picătură de glas, atât cât să vezi dacă ar putea, la o adică, să urle în locul tău. Sau tu în locul ei: Ce să pot eu ca să-ţi fac să-ţi treacă/ ţie moartea asta?/ Ce să pot eu ca să fac – aşa spuneai/ o să fac în aşa fel ca să mă port/ ca la început;/ ca să mă iubeşti ca la-nceput/ fin' că te-am trădat ca un nepriceput,/ trădându-mă pe mine… o să vezi/ şi tu cu ochii tăi că o să mă iubeşti/ ca la început/ ce puteam eu ca să fi făcut/ ca de la-nceput să fi ştiut/ sau bănuit/ că te voi iubi ca la sfârşit? (16 dec.)
Limba în care plânge Ştefania Popescu, atunci când nu urlă ca lupii, nu este limba poeziei din cărţile de poezie. E o limbă comună, îmbrăcată sau dezbrăcată, în afara modei şi a normei. Dar forţa există şi mişcă, şi face să umble scheletul poemelor cu viforul ei, o forţă de dincoace, atât de printre noi, de multe ori atât de în noi, încât n-o recunoaştem nici dacă îi înfigem degetele în ochi: …Fiecare cu ale sale va/ povesti şi-n palme va rămâne singur./ Şi totuşi m-a înţeles o pasăre/ foarte măruntă, aproape rotundă, ea/ şi aproape frumos colorată/ care ciugule acum pe pervaz/ fărâmituri îngheţate lemn/ în gerul din România, din iarna asta./ De ce-i aşa de ger în România/ de mi-a degerat şi hârtia/ şi nu mai trece gerul de durerea/ sclipind ca oţelul tare la sclipăt ca fierul?… (27 ian. 2010)