Poţi fi un bun poet adolescent, dar un creator de aforisme la vârsta adolescenţei mi-e greu să-mi închipui. A scrie aforisme presupune să ai o anumită experienţă de viaţă şi să ajungi, prin repetate încercări, părelnice izbânzi şi înfrângeri niciodată definitive – la maturitate, ba mai mult, la o maturitate înţeleaptă.
Simion Todorescu, omagiat de „Reflex”, revista culturală reşiţeană gazdă a Colocviilor Naţionale de la Băile Herculane, cu prilejul împlinirii a 65 de ani de viaţă, este un astfel de om. El vede în aforism „îmbinarea fericită între ştiinţa de carte şi experienţa de viaţă, îngemănate cu profunzimea gândirii”.
Deşi însuşi autorul nota undeva că aforismul presupune „simplitate, precizie şi concizie”, el ne oferă mai mult decât nişte „străfulgerări în miez de noapte”, ca să pomenim aici numele volumului său de debut, apărut la editura timişoreană „Mirton”, în 1999. Pe măsură ce anii trec, maximele lui Simion Todorescu se apropie tot mai mult de poezie, convertind „neliniştea gândului” în poem şi adăugând siluetei concise a ideii o tot mai profundă latură emoţională.
„Fiecare aforism vădeşte o stare de spirit” – în spatele acestei confesiuni, aparent banale, se ascunde o adevărată artă poetică. „Femeia parcă a coborât din ceruri şi, până să ajungă pe pământ, şi-a pierdut aripile – o infirmitate de înger”. Ce avem aici – poezie, aforism, ori starea de spirit pură care poate fi tradusă în una sau alta, ori convertită în ambele?
Simion Todorescu e conştient de importanţa moralei, a meditaţiei şi a judecăţilor de valoare. Impregnat de bonomia nativă a bănăţeanului, autorul nu-şi propune să fie – şi nici nu i-ar sta bine – un moralist încruntat, cu degetul mereu aţintit în sus, spre ştacheta de neatins a onoarei şi conştiinţei ideale.
Tolerant şi împăcat cu sine, el le transmite semenilor că „un aforism nu se explică; şi viaţa se trăieşte fără explicaţii”, îndemnându-i, totuşi, să tindă spre perfecţiune. Fin cunoscător al naturii umane, autorul ia uneori o distanţă sănătoasă faţă de sursa dezamăgirilor sale, adoptând un ton ce pare, la prima vedere, detaşat. Spun „pare”, pentru că multe din panseurile lui Todorescu cuprind în ele o înţelepciune amară: „am văzut şi oameni mari făcând lucruri mărunte. Fapte măreţe am văzut puţine”. Alteori, aparenta detaşare ascunde accente subtil ironice, livrate „la pachet” cu o ambivalenţă inteligent construită: „câtă vreme există omul, există şi păcatul; dar nu-i păcat că există”.
La Simion Todorescu, multe aforisme au la bază astfel de jocuri de cuvinte, care însă nu cad niciodată în derizoriu, refuzând gratuitatea: „omul este un univers, dar Universul (cu „U” mare – s. n.) nu se rezumă la om” sau „moartea nu are leac, însă ea le lecuieşte pe toate” etc.
Speranţele, visele, ambiţiile, omul – înger şi demon sunt teme care revin mereu în cele zece volume anterioare ale lui Simion Todorescu, completate cu încă patru antologice apărute în acest an, dar cel mai bine sunt reprezentate prietenia, dragostea, fericirea. Meritul autorului este acela de a le pune în valoare adoptând cadre ori unghiuri de vedere inedite. Aflăm astfel că, între strofele monotone ale vieţii, „numele iubitei e ca un refren continuu”, dar şi că „una din modalităţile de a fi fericiţi este să fim înţeleşi. De cele mai multe ori, nu suntem”, cugetare ce pare anume scrisă spre luarea aminte a noastră, a condeierilor.
În fine, că tot am pomenit de scriitori, maximele cuprinse în antologia lui Todorescu pot fi considerate şi o bogată şi diversă colecţie de motto-uri, numai bune de pus pe frontispiciul cărţilor ce se vor naşte de acum înainte.
Dacă ar fi după mine, l-aș alege pe acesta: „Fericirea constă în satisfacţia creaţiei. Posesiunea este imaginea ei falsă”.