Lucian Alecsa poate fi citit oricum şi de oriunde. De la sfârşit către început, de la mijlocul volumului, ba chiar de la mijlocul poemului. Poate fi o performanţă pentru Viaţă mahmură şi neagră, apărută anul acesta, la Editura Brumar, într-o alcătuire de album roz-portocaliu-violet.
Eu l-am citit de la sfârşit. M-am dus direct la cuprins, ca să-mi aleg semnul. Aşa procedez în ultima vreme. Fiecare carte îşi poartă-ntre coapsele cuprinsului rana particulară. Particulară şi decisivă. Toate celelalte – versuri, desene, numere de pagină, degete probabile şi improbabile – sunt greutăţi suplimentare la cântar. Semnul meu, în această carte nouă a lui Lucian Alecsa, s-a oprit ca un  fluture în dreptul poemului Eram fericit şi făr’ de suflet: Eram fericit fiindcă-mi murise sufletul/ aveam o grijă mai puţin/ mi-am tras în locul lui o nişă/ cât o gămălie de ac/ prin această spărtură mă privesc/ ca-ntr-o oglindă retrovizoare/ vântul bate puternic dinspre înlăuntrul spre înafara mea/ fuioare noptatice îmi biciuiesc fruntea/ răvăşindu-mi până şi ultimele gânduri de mult visate/ ce-s tot mai negre şi agitate/ ca nişte căţele-n călduri cu limbile spânzurate/ de câte un gard sau de câte un os de stea.
Viaţă mahmură şi neagră îşi are raftul ei, la câţiva metri sub pământ. Sub pământul din care suntem făcuţi, pe care-l tragem după noi, când respirăm, când ne mişcăm, care ni se înmoaie în priviri, ni se întăreşte în oase, un pământ viu, cu alte cuvinte, încă viu, din care lumina se tot prelinge însă, se strecoară ca o şopârlă. Ţinutul acesta bolnav continuă să trăiască totuşi, nu se ştie cum, nici de ce, nu poate fi vorba de ispăşire, în cazul ei sunt reguli de respectat, condiţii de împlinit. Lipseşte, aşadar, o explicaţie, una logică, mintea are nevoie de reazem coerent. Ce dacă organele suprasensibile au detectat altceva: O veste din ceruri venită prin vocea Duhului Sfânt/ reteza ca o sabie fiecare celulă umană în parte/ atingea punctul maxim chiar în inima mea şi… hârşt!/ biata de ea e tot mai pipernicită şi tristă/ Dumnezeu a îmbătrânit pe loc/ … Scaraoschi Îl scarpină-n urechi/ în nemărginita Lui bunătate/ îl lasă să-şi facă de cap/… din când în când mai eliberează câte un Univers/ şi acela pe cauţiune… (O veste din Ceruri).
Lucian Alecsa se zbate între lumi şi are o bună cunoaştere a fiecăreia. Iar zbaterea fâlfâie atât în curgerea temei, cât şi în tonalitatea discursului. Nimic preţios, strident, nicio trâmbiţă, cuvintele vin cum vin şi întâmplările: Nu m-am simţit niciunde mai deprimat decât în spatele vieţii/ m-am învârtit vreo cincizeci de ani în cerc/ precum un maidanez în jurul cozii/ fără a înţelege mare lucru/… umerii m-au părăsit de cu tânăr/ fără a aştepta să le crească aripi/ mâinile mi s-au scurtat aproape de tot/ sunt nişte cioturi de sare/… măruntaiele mi le-am oferit benevol viermilor/ n-au dat înapoi, mi-au răspuns suav/ încleştându-mi şi inima într-un cerc rozaliu/ aproape perfect şi extrem de viu… (În spatele vieţii)
    
Poemele lui Lucian Alecsa au efectul palmelor peste obraz. Perechi de palme aspre, violente, pentru că ţi le dă cineva căruia îi eşti complet indiferent, brutal de indiferent. El a trecut pe-aici, tu eşti aici, palmele ţâşnesc, te clatini, nu înţelegi (spuneam că avem nevoie întotdeauna de-o explicaţie, cât de sumară, ca să putem merge mai departe), vrei să înţelegi şi, fiindcă nu poţi, te aşezi pe vine, pe jos şi rămâi să aştepţi, ca-ntr-un basm nordic, în care nu-ţi poţi renega nici gândul sinuciderii, pus o viaţă să galopezi pe-o singură cărare, rămâi să aştepţi, ca un Iisus rebel, bătut pe crucea verbului romantic, pentru că nu ţi-e îngăduit să mori ca orice muritor de răul clipei.