Virgil Diaconu este pentru mine, întâi de toate, sufletul revistei    Cafeneaua literară. L-am cunoscut prin intermediul acestei publicaţii piteştene care mi-a atras atenţia prin ţinuta sa dezinhibată, de hărţuire a unor prejudecăţi, confirmând un fenomen mai general, cel al emancipării unor periodice ale provinciei noastre. Înainte de ‘89, gesturile, de cele mai multe ori doar nuanţele de insubordonare (politică sau pur literară), se concentrau în presa centrală, celor „din teritoriu” revenindu-le rolul unor simple cutii de rezonanţă ale opiniilor adăpostite în paginile acesteia. Excepţiile, puţine, subliniază regula (aş menţiona „poezia de notaţie” a Stelei clujene, în anii ‘50, şi disocierea „anticălinesciană” a cerchiştilor în Familia orădeană, în deceniul următor, care a culminat cu publicarea de către subsemnatul a unui faimos Plan al unei istorii literare în pregătire, sub semnătura lui I. Negoiţescu).
În ultimii ani, situaţia s-a schimbat considerabil. Câteva dintre revistele ce apar în provincie au ajuns să promoveze un spirit polemic susţinut, străin, să precizăm, de localismele înfeudate nu o dată veleitarilor, beneficiind de un orizont satisfăcător al ideilor generale, de o atmosferă de cultură autentică. Alături de Tribuna din Cluj, de Timpul din Iaşi, de Litere din Târgovişte etc., Cafeneaua literară aduce un suflu proaspăt, o eliberare de sub eticheta propoziţiilor acreditate undeva „sus”, a clişeelor în care acestea se transformă inevitabil, în absenţa unei libertăţi de opinie necesare spiritului critic. Aşadar, Virgil Diaconu girează un periodic situat pe cursul novator al publicisticii lipsite de preconcepţii, ce încearcă a se întemeia pe propria sa conştiinţă.
Ca poet, Virgil Diaconu învederează în chip relevant o dispoziţie asortată în sensul prelungirii posturii critice care-l specifică. La un moment dat, îi vitupera pe câţiva nou-veniţi în literatură, oprindu-se cu pamfletară uimire asupra a ceea ce considera artificiu, „izmeneală”, prezumţie fără acoperire în scrisul lor neoavangardist, cu o mare atracţie către pornografie. Si nu constituie deloc o surpriză virajul pe care-l execută acum, pornind de la tema erotică, spre a o înzestra cu valenţe polemice. Deoarece e vorba, sub pana d-sale, de un Eros ofensiv, exigent până la ironie şi sarcasm. „Lolitele”, id est junele poete, ar trebui să ţină seama, în viziunea acestui bard implacabil, că „gloria literară se pregăteşte pe canapele”:
„Primele cărămizi pentru soclurile gloriei
se pun la marginea patului, pe fotoliu sau în colţul mesei,
şi asta chiar înainte ca producţiile literare ale Lolitelor
să iasă pe piaţa textuală.

Vezi, ele au fost iarăşi premiate pentru harul lor,
pentru deschiderea lor textual-vaginală.
Pentru că în noua literatură important este
să ştii unde îţi plasezi vaginul! – domnii mei,
a spus poezia codiţelor blonde fluturate peste icrele negre”.

„Lolitei” care îi este muză, poetul îi adresează încurajări ambigue, care consolidează nota particulară a acestui discurs dulce-amărui în cel mai bun caz, adesea amar de tot:

„Nu-ţi fă probleme!
În curând vei scăpa de munca de noapte
şi vei intra pe poarta gloriei literare –  
ştii prea bine câte programe de recuperare ale talentelor
s-au iniţiat în ultima vreme chiar şi prin casele Domnului,
ştii prea bine câte falusuri critice stau la pândă
prin stufărişul literar! Nu-ţi fă probleme:
pentru picioarele şi codiţele tale
deja s-a pus deoparte un premiu!”

Începând prin înstrunări vitaliste frenetice, printr-o jubilaţie existenţială a la Voronca, poetul piteştean trece la un registru satiric, nutrit de energia iniţială pe care o aşază sub semnul minus. Resemnat până la urmă cu gândul că ardenta d-sale dragoste „va merge la muzeu”, unde „va fi pusă sub sticlă / ca să poată fi văzută de oricine”, Virgil Diaconu are satisfacţia rolului instructiv pe care-l va juca afectul cu pricina. Plantată în mediul său „natural”, această dragoste va căpăta aspectul unui simplu fir de iarbă care a răzbit printre „bolovanii istoriei”, printre monştrii resuscitaţi ai vieţii planetare, printre „dinozaurii pe care îi poţi vedea / chiar şi astăzi, sub felurite chipuri şi măşti. / Dinozauri de-a dreptul adaptaţi noilor vremuri / şi tocmai de aceea de nerecunoscut.” Ceea ce e, totuşi, o formă de biruinţă!