În volumul său anterior (Hotel Chiustenge, Editura Pontica, 2008), Sorin Dinco, unul dintre foştii „militanţi” ai Cenaclului de Marţi de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, dădea impresia unui performer gălăgios, prins în spectacolul zbuciumat al lumii, cu scene care-l îmbătau şi-l vulnerau în acelaşi timp, făcându-l să izbucnească adesea, când dur, când entuziast şi vulcanic. Adept al aşa-zisei „proezii” (sau chiar propunător al ei – aceasta numai congenerii lui o ştiu), mai inducea şi gândul că, la fel ca şi alţi douămiişti, e un temperamental care, cu cât se exprimă mai dur, mai tensionat, cu atât e mai sentimental: un fel de adolescent frustrat ce se doreşte din cale-afară de matur, defilând cu elan în trupa „prieteniei”: „heheheei/ arta mea poetică e prietenia”
Apariţia sa recentă de la Editura Vinea, fără să estompeze cu totul firea impresionabilă şi sensibilitatea împinsă până la agresivitate, amintind de cea a unui Marius Ianuş, găseşte alt ton: plat, economic, scutit de iluzii şi cu mult mai atent la sine şi la cele ce se întâmplă în jur. Ne aflăm, se pare, în alt moment al „generaţiei” douămiiste: după şocul prim, fracturist, care a surprins prin violenţa revendicării puerile a propriei libertăţi fără limite, dând de pământ cu aproape toţi „bătrânii” din poezie şi construind la repezeală baricade mai straşnice chiar şi decât cele ale primei noastre avangarde din secolul trecut, douămiiştii arată astăzi destul de schimbaţi. Şocul primit din real a fost de-a dreptul sângeros cu unii şi deloc de neglijat pe planul conştiinţei: s-au produs retrageri intempestive din terenul literelor în alte spaţii, aparent securizate sau mai puţin expuse, treceri în terenul prozei sau în publicistică, ulcerări profunde sau absorbţii comode în „sistemul” oficializat al literei. Cazuri extreme: unii au dispărut în mod tragic, lăsând în urma lor o sinistră pace idilică a anonimatului fără valuri.