O mică monografie a versului face, dacă se poate spune, pentru fiecare sonet al lui Eminescu, Petru Creţia. Autorul antologiei nu merge pe nisipuri mişcătoare. Sonetul eminescian, ne place să credem, reprezintă pentru acesta un fel de altar al raţiunii, dragostei şi obligativităţii profesiunii; este vorba despre acea deontologie căreia mulţi literaţi îi adaugă „profesională”, un pleonasm recomandabil…
Fiecare sonet este „încorsetat” de judecata antologatorului, judecată ce dă şi unele explicaţii absolut necesare celor interesaţi sau poeţilor, pasionaţi fiind aceştia de o parte a operei poetului nepereche.
Sonetul Sătul de lucru, de la pg. 53, este, de fapt, o traducere a celui de-al XXVII-lea sonet al lui Shakespeare. Şi, completează antologatorul: „O înfruntare din care nimeni n-a ieşit biruit”. În acest sens, P. Creţia menţionează: „Nu am grupat separat sonetele a căror inspiraţie se află într-un original străin, pentru că ele sunt mult mai mult decât nişte traduceri în sensul obişnuit al cuvântului, sunt transfigurări şi transferuri într-o lume poetică pur şi unic eminesciană”. Mai aflăm că Eminescu nu a publicat în Convorbiri literare decât trei sonete, la care Maiorescu a adăugat, din manuscrisele aflate la dispoziţia lui, încă trei, publicate întâi în ediţia princeps din 1883, dar fără voinţa expresă a poetului. Sonetele, după propria-i mărturisire, sunt transcrise direct după manuscris, cu modernizarea ortografiei şi corectarea unor inadvertenţe de redactare.