Dor de moarte în cartea lui Cassian Maria Spiridon. De moartea aceea care şterge toate urmele, de la hârtia care nu se mai ridică în picioare, de la  iarba lovită cu pietre şi până la pantofii şterşi de praf şi de lume la nesfârşit, mai ales la nesfârşit. Dor de moartea limitei şi a supunerii oarbe.
Scrise în ani, care urcă dinspre 1985 către 2008, poemele “Cumpenei” (Tipo Moldova, Iaşi, 2011) nu sunt o cumpănă adevărată. Poetul a ales deja. Ce face în această carte seamănă mai curând cu un testament, prin care-ţi laşi casa şi ce mai e din avere, cu motive, cu justificări pentru fiecare obiect în parte. Seamănă cu un testament, atâta că poetul nu scrie despre case, păduri sau despre alte bunuri pământeşti, ci despre propria existenţă, pe ea o lasă, o trimite mai departe, în viitor, disecată, analizată, interpretată, prinsă-n cuie mari şi-n cuie mici. Cassian Maria Spiridon se întoarce înlăuntrul său, acolo unde-a locuit şi pe vremea rea, şi pe vreme bună, ca să vadă dacă n-a uitat ceva, poate nişte semne misterioase pe pereţi. Se pregăteşte temeinic de întâmplările unei alte vieţi, căci nu se ştie niciodată ce amănunt îţi poate răsturna universul dincolo: am carnea tare/ nu mă plâng/ sînt încă viu/ am fruntea împodobită/ de spinii şi laurii râvniţi/ am pieptul împietrit/ de-atâtea lovituri/ – sînt singur/ precum lupul -/ de mă iubeşti/ cum uneori o spui/ nu mă ierta şi uită-mă/ pe loc/ numai aşa/ de Oceanul Negru/ nu-ţi va fi întreaga fiinţă absorbită/ m-aşteaptă dansul/ pe pietrele-nroşite/ nu merit lacrimile tale/ am sufletul străpuns de vijelie/ şi tâmpla de glonţul disperării/ dar iarba urlă ca să fim/ iubirea nu iartă/ pedepsele îi sînt nemăsurate. (Am ochiul plin)
În totul, o carte care-şi doreşte să răscumpere, deşi autorul ei, lucid, ştie că aşa ceva nu mai e posibil. Disperarea e pretutindeni, fantoma ei însoţitoare. Poetul calcă pe urmele noastre sau noi vom călca pe urmele celui care presară cenuşă, ca să nu rătăcim drumul: am mâini cu venele umflate/ şi ochii obosiţi/… nu sînt pentru această lume/ întreaga mea întruchipare/ nici gândurile îngropate în armura/ fără de fisură/ a melancoliei/… lumini cereşti şi pământene/ te-au primit în lanţul cosmic/ cu sufletul întunecat/ e şi aceasta o stare/ între atâtea/ oamenilor dată/ fără tăgadă/ în rânduri numărate/ se mişcă mâna pe foaia albă a clipei viitoare. (Vin din insulele părăsite)
Cassian Maria Spiridon scrie ca şi cum ar merge pe stradă. Nu face efortul de a căuta, de a şterge şi de a reveni. Impresia de fluviu interior răsturnat pe hârtie este foarte puternică. Eu, cititorul, fac eforturi să nu mă înec de-a lungul celor cinci sute de pagini ale antologiei. Căci respiraţia versului, deşi domoală, are ochiuri adânci. Curgerea lui, tăiată de venele oblice ale tastaturii computerului, te ameţeşte la un moment dat. Cine înghite pilule, ca să doarmă, ştie ce spun. Cadenţa e cea care măsoară ideea, începe cu un dans, un balans, auzi apoi răpăitul care vine din tine şi care nu-i niciodată prea aproape, mintea coboară în corp, se face una cu el, corpul devine minte, iar el ştie de-acum ce trebuie să facă mai departe: … este un moment cînd/ nu mai vrei nimic/ rătăcit pe o planetă în care/ nu-ţi afli locul/ cauţi funia/ săpunul de rufe/ – ai putea fi un nou Candid – / am ochii obosiţi/ ca istoria universală/ cel care moare singur/ sînt eu/ sau poate tu/ sau împreună/ în Edenul părăsit de flori. (Bărbat singur – tablou fără pânză).
Şi încă două vorbe despre fantoma disperată: o simţi, e rece şi foşneşte lângă tine, dar nu te sperie, nu-ţi suflă rău peste faţă. E o fantomă molcomă, împăcată cu datul ei, aş putea spune că-i o fantomă cu o misiune. Cred că ştiu şi care-i aceea. Mă tem însă că, divulgând-o, aş putea strica totul. Şi cine va mai ţine cumpăna?
în ziua dinaintea morţii/ trandafirii îngropaţi până la gât/ pregătiţi pentru iarnă/ înfloreau/ o femeie înşira la uscat rufe/ lumina pîlpîia liniştit/ pe cer steaua tăia o cale de frig. (Pastel tragic).