O poezie interesantă scrie Stere Bucovală. Volumul său de debut – un debut târziu, la patruzeci şi opt de ani, dar, cum se întâmplă adesea, tocmai prin aceasta aproape fără stângăcii, ezitări, sincope –, intitulat Oglinda secată (Editura Junimea, Iaşi, 2009), pune cititorul în faţa unei paradigme poetice unitare, în întregime aflată sub un regim nocturn al imaginii. Compus într-o manieră care ţine de versul clasic, atât prin folosirea rimei (puţine poezii sunt în vers alb), cât şi prin abordarea unor motive care nu se racordează câtuşi de puţin la ce se poartă în poezia contemporană, bineînţeles că el conţine suficiente premise pentru a nu atrage prea mult atenţia celor care urmăresc mişcarea literară de azi. La drept vorbind, lui Stere Bucovală i-ar fi stat bine să apară în anii ’60 sau ’70, atunci, interesul criticii pentru o astfel de înzestrare fiind mult mai accentuat decât azi, când ochii tuturor sunt aţintiţi mai ales către evaluarea încadrării în spiritul timpului, către inovaţie, dacă nu chiar către experiment.
Or, Stere Bucovală nu are de-a face cu modernitatea (eventual, prefixată cu dublu „post-„) a anilor noştri de acum. Pare mai interesat de poezie aşa cum o înţelege şi o iubeşte cu sufletul pus sub tutela unei viziuni cultivate de cealaltă modernitate, cea a unei literaturi care avea temele şi motivele ei şi care a înflorit şi la noi între cele două războaie mondiale, cu o prelungire neaşteptată în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut. Intuiesc, din lectura versurilor lui, că o listă de preferinţe între autorii români ai ultimilor treizeci-patruzeci de ani, chiar dacă i-ar include pe Ion Mureşan sau pe Ioan S. Pop, s-ar îndrepta mai curând către Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Ana Blandiana, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, iar din poezia de mai înainte, spre Lucian Blaga, Alexandru Philippide, Constant Tonegaru sau M.R. Paraschivescu.