Aparent inabordabilă, încifrată, poezia Denisei Popescu din volumul „Buzele unui om singur”, Editura Tiparg, Piteşti, 2010, te ademeneşte cu câteva semne discrete ale cuvântului.
Poemele sale te determină să vezi dincolo, „în spatele sufletelor”, şi să îţi regăseşti emoţia.
Uneori, poemul pare un descântec rostit pentru împlinirea dorinţelor sau pentru alungarea pustiului din suflet şi a tristeţii. Redăm un asemenea descântec, fragmentându-l acolo unde versul simte nevoia să respire:
„oarba lacrimilor, oarbă,
de ce nu mi te faci salbă,
nu de aur, ci de zahăr,
să te-agăţ de vârful limbii,
ca hoţii-n spânzurătoare.
Zahărul să se topească,
limba-n fluturi să-nflorească
şi să-nceapă-a povesti
tot ce-o-neacă şi o doare.
Şi-apoi fluturii să zboare
cu zahăr pe aripioare,
să urce până la soare (…),
soarele să vadă-n jos,
care om e de folos,
care iarbă de prisos!…
         (Oarba lacrimilor).
Poeta străluceşte şi în poveştile fără lumină ale copilăriei, când cioburi de amintiri care îi invadează prezentul făuresc „poezia” neliniştilor. Subconştientul ei fie împrumută muzica aştrilor dispăruţi, fie divulgă discret tristeţea, ascunzând sensul real al cuvintelor în metafore lesne de descifrat. Pe de altă parte, chiar dacă aspectul poemului face trimitere la versul liber, muzicalitatea lui dezvăluie forma poeziei clasice. Un poem reconstruit după aceste criterii ar arăta astfel:
„E ora trei dimineaţa, iar eu sufăr de insomnii.
În corpul meu, stelele suspină ca nişte copii.
Schilozi, orfani, juliţi în coate şi în genunchi.
Sapă lopeţi de pământ în rărunchi.
O groapă de stele corpul îmi pregăteşte.
Până s-ajungă la ele, lumina care mai sunt năduşeşte.
Momâie bolnavă, împinsă de oricine,
de orice de la spate.
Groapa de stele e, totuşi, singura care-o mai încape.
                                          (E ora trei dimineaţa).

Explorând universul poetic al volumului „Buzele unui om singur”, am descoperit încărcătura magică a cuvintelor comune, cărora autoarea le-a conferit virtuţi lirice.