Dacă obişnuinţele noastre de lectură susţin că poezia feminină este, în primul rînd, confesiune, desigur acel „ce” presupus a fi cuprins în text ne va interesa, „cum”-ul textului rămînînd în plan secund, de rezonanţă minoră. Şi cu cît mai „intimă” confesiunea (a se citi, mai convingătoare ca fiind a persoanei pe care o suspectăm a se ascunde în spatele autoarei), cu atît mai accentuat interesul, aproape detectivistic, faţă de respectivul text. Poate şi pentru că viaţa femeii, văzută şi mai ales „scrisă” de ea însăşi, este o hartă deloc lipsită de „pete albe” nu numai în literele româneşti. O pudoare anume a existat de-o parte şi de alta a baricadei (scriitoare/cititor) de-a lungul timpului şi, acolo unde nu a existat/nu există, textul (de ieri, de azi) se duce, cel mai adesea, spre literatura de consum, spre, în cel mai bun caz, „biografii romanţate” ori spre aşa-numitul „romance”, în cel mai rău, spre „reviste pentru femei”, tabloide, showbizz(!).
O „conjunctură” care pune la încercare literatura feminină, marile ei nume şi spirite rămînînd în sfera/categoria excepţiilor chemate, cum altfel, şi la noi şi aiurea, doar să „întărească” şi nu „să facă” legea. Iar cînd vorbim despre poezie (lirică), riscurile cresc şi pentru că, fiind confesiune în orice împrejurare a sa, sub semnătură „feminină” sau „masculină”, poezia nu mai este (de mult, de foarte mult timp) percepută (paradoxal poate) pentru „ce”-ul (anecdotica sa) său, ci tocmai pentru acel „cum” (indicibil adesea) pe care eu, cititorul, nu-l pot exersa fără să „strivesc corola” (altfel, evident, şi „viaţa mea e un roman”/o romanţă, dar nu e literatură!). Or, aici, în situarea poetelor în dimensiunile confesiunii literare (chiar şi în vremuri despuiate de „artisticitate”, în care, aparent, se preferă reacţia brută, raportarea ne-mediată la viaţă şi la lumea-aşa-cum-este-ea), în spaţiul meta-  aşadar, poate fi întîlnită „capcana“ ce pîndeşte lirica feminină.
O capcană de care nu ar fi fost ferită nici cartea Sandei Maria Deme (Am strigat după mine, Editura Mirador, Arad, cu o Postaţă semnată de Dagmar Maria Anoca şi o  prezentare semnată de Vasile Dan, pe coperta a IV-a), dacă enunţurilor intra muros („Nu clocesc în captivitate/ nu suport delfinii răniţi” – Rusalca, din categoria frustului, ori „Mă joc cu sufletul tău/ Căruia îi dăruiesc/ Lumina florilor din mine” – Replici pentru neîncredere, sau „Sunt fericită/ că în tremurul/ existenţei tale/ ai ştiut de mine/ şi mi-ai spus pe nume” – Fărâmă de adevăr, din categoria „frumoasei” romanţe) nu li s-ar alătura cele extra muros, pe paliere generoase, de la eros („Te-am întâlnit în palmele inimii/ în munţii faguri răsturnând dimineaţa” – Semne de foc), la thanatos („Curând vom ajunge la marea pustie/ unde nu ne-aşteaptă nimic” – Eternul surogat), ori la o stare infinit productivă a memoriei („Cineva aleargă pe câmpia memoriei mele” – Rusalca) şi a recuperării ei prin cuvînt („Zorii sângerii se deschid/ la auzul cuvintelor dintr-un alt timp” – Decembrie), dar  mai ales un cu adevărat inedit (ca „toponim” propus limbii române)  „ţinut“ de exploatat poetic, Neuroland.
Narcisiac (oglinda, zăpada, apa ulcioarelor), aşa cum se şi cuvine, discursul poetic semnat de Sanda Maria Deme are în acest „ţinut” un sistem de semne eterogen şi permisibil poate prin chiar premisele conotaţiilor acordate de cititor „toponimului”, poetei revenindu-i „obligaţia” de a desemna doar anume semne, doar anume relaţii între acestea ori ale acestora cu semnele din afara „ţinutului” astfel încît teritoriul decupat să-i poarte, distinct, semnătura, să devină proprietatea sa (poetică) indiscutabilă. Că la nivelul acestui volum, semnele vin din căutarea cuvîntului, din absenţa ori insuficienţa lui („între noi, cana de ceai/ ritual ce ţine loc de cuvinte” – Mesaje din Neuroland), ori tind, aproape inocent, să lămurească „tainele” lumii-ca-„Humanland” („Vocea de clopot:/ <De unde vine omul şi/ încotro se-ndreaptă?/ Naşterea şi Moartea stau pe/ aceeaşi treaptă>” – Bucla timpului) sau se „implică” în „pacea balcanică”, riscînd chiar la nivelul conotaţiilor complexe ale unora dintre cuvintele prea grăbit puse în pagină („Ar trebui să transformăm Kosovo/ într-o grădină de flori,/ să-l băgăm în trupurile noastre,/ să uităm dragostea de sine/ care se revarsă/ ca o rană urâtă,/ grea şi umilitoare,/ cam de vreo două mii de ani” – Ziua Scadenţei), ar fi tocmai garanţia unei „hărţi” prin care ţinutul devine cognoscibil şi reiterabil. Şi mai cu seamă, aşezat (şi) într-un complex de semne organic aproape legate de poezie – semnele visului, dar şi ale unor personale (dezlegate de complexul feminin/ masculin) configuraţii şi asocieri ale acestuia la diurn, pentru care stă mărturie un poem citabil în întregime („tainic alunec prin tâmpele tale/ şi mă topesc în gândurile matematic ordonate/ un, doi, trei, al cincilea mă doare,/ logica cotidianului, friptura în sânge a buzelor/ sau sărutul cu alge la mijloc,/ rămâne ceva incert/ pieptului meu i s-au prezis coaste/ inima cu chipul maro/ nu vrea să afle nimic,/ zilele mele se trec pe drumuri,/ între un cuvânt şi altul mă caut// lasă-te-ncet/ pe genunchii mei zgâriaţi de teamă/ pofta de pace o să ţi se scurgă printre degete,/ nu-mi spune pe nume, sunt aici/ am insomnia toamnei, am fost plecată în regiunea/ visului/ unde pot să respir/ cu toate ideile” – Neuroland).