Mihai Antonescu a intrat în literatura română ca Tarzan în oraş (vezi filmul omonim), puternic şi plin de aromele junglei (pădurilor carpatine). Dacă-i citeşti superficial scriitura, te rătăceşti în hăţişurile pitoreşti şi aromitoare. Luxurianţa frazelor te sperie şi vrăjeşte. Parcă în scrisul său s-a revărsat cornul abundenţei. Autorul creează ca şi natura, fără oprelişti. Un sentiment de dezmărginire şi de libertate absolută cuprinde cititorul scrierilor sale. Mihai Antonescu trebuie să scrie romane, aşa cum ne-a obişnuit (până acum a publicat zece) pentru că el nu se simte bine decât pe spaţii vaste care să nu-i pună bariere.
Văzute din avion, aceste păduri imense (romanele lui Mihai Antonescu) sunt străbătute de drumuri, mai mult sau mai puţin încâlcite şi fluvii vaste, care conduc spre cetăţi ascunse. Aşadar, elementele tehnici narative: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul există, uneori împletite într-o altă ordine, de fiecare dată mascate de arbori etajaţi (structurări polisemantice ale limbajului).  
Pentru un astfel de temperament creator, foarte potrivit mi se pare apelativul de   “flaneur” uzitat de Frantz Hessce în recenzia  dedicată în 1928 cărţii lui Walter Benjamin – Întoarcerea „flaneur”-ului. “Flaneur”-ul este prezentat ca un boem hoinar, sensibil, pentru care lumea însăşi apare  ca ambientul unei camere colosale, cu oraşe, munţi, păduri, mări, fluvii etc şi reciproc, interiorul locuinţei sale este lumea întreagă. Cu alte cuvinte, “flaneur”-ul se simte pretutindeni acasă şi absolut liber; pentru percepţia sa, între interior şi exterior, nu există graniţe.