Din motive ţinând de diferite întâmplări de viaţă, am întârziat să comentez volumul de sonete al lui Nicolae Grigore Mărăşanu – Imparele (Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, 2008). O fac acum, pentru că mi se pare că o asemenea carte merită toată atenţia nu numai din punctul de vedere al unui iubitor de poezie cu formă fixă, ci şi din acela al pariului pe care autorul şi-l propune în privinţa anumitor inovaţii pe care le voi discuta mai pe larg în cele ce urmează.
Deşi sonetul nu mai este la modă, el continuă să rămână productiv, o serie de poeţi angajându-se în aventura scrierii lui nu numai cu meşteşug – formele fixe implică un nivel înalt de stăpânire a tehnicii, pe lângă talentul de a construi cu rimă –, dar şi cu intenţia de a interveni în structura şi în regulile consacrate. După dispariţia lui Tudor George, cel care a reuşit în literatura română să realizeze „coroana de sonete” (un număr de şaisprezece sonete având o aceeaşi temă sau dedicate aceleiaşi persoane, compuse pe un sistem de avansare retrogradă, ultimul vers din poezie devenind primul al celei următoare, iar versul precedent devenind ultimul, aşa încât, ultimul vers al sonetului final este chiar primul vers al sonetului de început) şi a lui Gheorghe Pituţ, care a introdus un vers cu un număr mai mic de silabe, în spiritul metrului popular, dar şi cu modificări la împerecherile de rime, alţi câţiva poeţi s-au simţit atraşi de provocarea de a se manifesta în sonet şi de a contribui la evoluţia lui, în primul rând, tematică. Dintre aceştia i-aş aminti pe Vasile Preda, şi el dispărut, autor al unui volum cu totul excepţional, intitulat Ultimele sonete, închipuite, ale lui V. Voiculescu, în care a dus sonetul pe culmi ale ideaţiei niciodată atinse până la el în sonetistica universală, pe Marian Dopcea, care a introdus, la noi, erotismul în sonet (în sensul a ceea ce numim, după Sarane Alexandrian şi după istoricii şi teoreticienii francezi, îndeosebi, „literatura erotică”) şi pe Valeria Manta Tăicuţu, care a actualizat vocabularul sonetului, dacă pot spune aşa, aducând la zi subiectele şi folosind cuvinte din zilele noastre, în condiţiile în care acest campion al formelor fixe este servit, chiar şi la poeţii contemporani, de un lexic dacă nu uşor vetust, în orice caz abundând în cuvinte alese. Nu trebuie uitat că Mircea Cărtărescu a publicat un volum de sonete în 2003. Dar, în acelaşi timp, e de spus că sonetele lui Cărtărescu au fost scrise în anii optzeci, în tinereţea poetului, cea din vremea Levantului şi a preocupărilor pentru Eminescu, depăşite, prin negaţie (şi prin negări), între timp.