Silvia Petre Grigore nu-i o poetă după canon. Nu scrie, adică, nici constant, nici ca să semene cu moda, nici pentru că se apropie vreun concurs, în braţele căruia e bine să cazi, şi pentru prestigiu, şi pentru plicul, el însuşi cu degete de pipăit.
Silvia Petre Grigore nu ştie să-şi facă nici imagine, n-o interesează să fie văzută, ştiută, cântărită, mâncată din ochi sau vampirizată de te miri cine ca poetă. Silvia Petre Grigore este juristă în provincia fumurie numită Piteşti, face naveta în comuna argeşeană Bradu şi ticăie ca un ceas de capul lui, pe care poate că nici nu l-ai lua în seamă, dacă n-ar fi splendoarea de montură. Silvia e o femeie frumoasă, de felul celor care îţi lasă mirosul pe umeri şi pe gât, atunci când trec întâmplător pe lângă tine. Zâmbeşte întotdeauna mai întâi cu ochii, gura vine abia apoi, ca un artificiu, şi ţi se pare, după ce-o priveşti, că-i mai albastră decât ochii.
Acesta-i personajul zicerilor mele de astăzi. Iar personajul a scris o carte – Fâşii de suflet (Editura Carminis, 2010). O carte mică de versuri, în care se povesteşte cu năluci, obsesii, capcane, eroi, suplicii, blesteme, rugi, lacrimi, beţii şi simfonii regale, vitralii şi treceri zeieşti.
Nu-i scăpare pentru gând/ Când poemul chinuitor înfloreşte…/ Coşmarul face de gardă/ Lângă inima străfulgerată/ De tot ce există./ Nu vor fi două clipe la fel,/ Scrie cu roşu, gândule!/ N-ai dreptul la risipă!/ Şi dacă viaţa se fărâmă,/ Ţine tu minte forma cioburilor -/ Să avem ce vorbi după aceea. (Supliciu)
Lirismul este unul suplu, fluid, subţiat de prezenţa confesiunii. De altfel, prima impresie aceasta şi este, de confesiune pur şi simplu, fără vreo intenţie artistică. Numai că, pe măsură ce tâlcurile se adună şi-şi apropie capetele, pe măsură ce încep să se asculte unul pe altul şi să se înţeleagă mai bine, tot ce-a pornit într-un fel îşi croieşte altă albie. Capătă consistenţă ritmul unei anume respiraţii, e o bătaie depărtată de lemn pe lemn, gravă şi înecată în acelaşi timp, ca într-un piept de copac. Şi imaginaţi-vă, precum copiii, un copac, ai cărui ochi se deschid brusc, ale cărui sprâncene se răsfrâng a nesfârşită mirare, un copac vorbitor, în care gâlgâie sumedenie şi sumedenie de inele.
În trupul acesta nu mai locuieşte nimeni,/ Dar sufletul şi-l aminteşte:/ – Cu mâinile înflorea trandafiri/ Cu ochii însenina cerul/ Cu părul adâncea bogăţia aurului/ Cu pasul pietruia nestemate pe alei/ Cu buzele îndulcea amarul/ Cu mijlocul aprindea flăcări în dans/ Biet suflet despuiat!/ Iartă trupului dorul de veşmânt frumos,/ Iartă-i pe cei ce l-au dorit,/ Iartă-i pe cei ce l-au avut,/ Iartă şi pământul care l-a câştigat! (Amintirea sufletului)
Relaţia poetei cu toate cele ale văzutului şi nevăzutului se construieşte pe suportul unei limbi simple. Niciun efort, nicio eroică sintagmă. Limba Silviei Petre Grigore se întâmplă. E a văzutului, a suprafeţei. Atâta doar că, la răstimpuri, face să se îndoaie uşor copacul acela vorbitor, nu de vânt, nu de vreo apăsare, ci din proprie voinţă, ca să ridice un fruct căruia încă nu-i sosise ceasul. Şi limba confesiunii lirice se apleacă şi ea, dezgolind cadenţe profunde, cântece obosite, care s-au târât neauzite până aici.