Revelate prin trăiri (îndelunga privire a icoanelor în comunicări tainice, rugăciuni şi închinări, popasuri în spaţiul electiv al bisericilor şi mănăstirilor), poeziile Iulianei PALODA-POPESCU, adunate în cartea Cu privighetoarea pe umăr (Bucureşti, Rawexcoms, 2010) vin din registrul creştin ortodox al simbolurilor şi practicilor religioase, aflate în tangenţă cu însemne mitologice (se ştie că mitologia, ca treaptă în succesiune, prefigurează religiosul). Dispuse în două părţi, „Scară la Cer” şi „Manuel”, distincte prin felul „cosmic” de comunicare, deşi în osatură aceeaşi tensiune lirică le animă, poemele, o formă de „gândire cu inima” (revigorată expresiv, ceea ce înseamnă un nou ipostas), se restituie la trecerea poetei „cu privighetoarea pe umăr” (pasăre emblemă pentru dorul de iubire prelungit până-n moarte). Simplitatea liniilor ce trasează „desenul” trăirilor, dar şi acea puritate de exprimare, „aproape copilărească” (formularea lui Nichifor Crainic folosită în sens augmentativ) conferă poemelor din „Scară la Cer” aspectul de icoană. Iconicul poetic, inspirat de elemente ale naturii, fie umanizate, fie spiritualizate biblic, întreţine animarea cuvintelor prin rugăciune, prin tăcere, prin chemare, prin mirare spre a statornici un deplin al vieţuirii între Creator şi Creat. Ca un element de început, cuvântul conduce la un cer ce se revelează de unde se-ndreaptă Divinul, sensibilizând colţul de lume. Versul, în alcătuirea sonoră şi imagistică, dă glas dimensiunii transcendente a fiinţei. Reper sugestiv pentru „transcendentul care coboară? este poemul Iisus este singur. Imaginea cristică, în temeiuri de rostiri ortodoxe, se desfăşoară autohtonizată. Divinul coboară în colţul de lume („cum pogora de sus”), urmându-se trepte de aşezare în spirit („lanul de grâu”, „cununa de spice”, „lumina din spice”). Luminaţia „transcendenţei” captează chipul poetic („sufletu-mi greu”, „pe creştet lumină”) în trăirile telurice, adâncindu-l în sine şi fortificându-l. În poemul Lacrima Domnului, cele două privelişti din teluric: „Iisus Hristos plânge pe cruce” şi „Oamenii trec şi se-ntreabă/ dacă lacrima Domnului/ e amară sau dulce”, suspendate de interogaţia necredinţei, conferă tabloului însemnul zădărniciei. Abia perspectiva „Iisus din Ceruri albe şi-nalte/ întinde mâna să le arate!”, întregind relaţia cu Divinul, va produce o schimbare în decor şi o altă percepţie omului. Zicerile poetice, întru slava vieţii şi Divinităţii – Maicii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos – armonizează cuvintele pe scara desfăşurată a respirărilor în complementare: se aşază cuvântul „întru această simplă carte/ Deschisă–n rana lui Iisus!…” (Fecioară Sfântă); se caută chip la „Vieţuire în Treime (…) Izvorâtă din Cuvânt…” (Jertfirea Fiului). Şi tot prin cuvânt se desfăşoară rugăciunea poetei când, şoptind prin „câmpia din inimă”, îngerii o înconjoară precum alte cuvinte ce-i inspiră gândul turnat în expresii de duh. Integraţi voinţei divine, îngerii sunt interfaţa comunicării uman-divin. La nivelul expresivităţii textului, prin repetare şi aşezare în secvenţe alcătuitoare diferite, îngerii primesc valoarea leitmotivului, atribuind iconicului poetic mişcare şi un colorit aparte. La atingere cu rostirea poetică a religiosului din Şi eu am trecut prin Galileea al lui Mircea Streinul, grupajul psalmic „Scară la Cer” al Iulianei Paloda-Popescu reiterează imaginea cristică prin aceeaşi devoţiune pentru conivenţa planurilor sacru-profan, dar se diferenţiază prin intuiţia şi prospectarea mistică a sensibilităţii feminine ce o particularizează (opunând distanţării şi descriptivismului „gândirist”, în vizualizarea iconicului, o implicare cu accente biografice în distribuirea unor elemente mitologice).
În grupajul „Manuel”, imaginarul poetic „se aprinde” din consonările Erosului cu Tanatosul, evident, propulsii ale stării de spirit. „Manuel” (numele unui martir trecut în nefiinţă în ziua când poeta venea pe lume) închide în învelişurile simbolului chipul neştiutului de „dincolo”. „Manuel era fratele neştiut/însă eu îndelung l-am căutat”, menţionează introductiv poeta. Expresia „fratele neştiut” (prin contrarietate frizând oximoronul) ipostaziază iluzia. În sensul spaţiilor adiacente şi în comunicare se fixează prin firescul devenirii („totul era scris”) locuirea personală a planurilor („eu aici, tu dincolo”). „Acelaşi” de „dincolo”, ascuns în „adâncul inimii”, se arată prin vis şi mişcă în amintiri poeta. Ca într-o încercare de a ajunge „în Raiul promis” se începe aventura „necunoaşterii”, dar se întâlneşte pragul ce desparte „de dragoste şi de moarte” („censura transcendentală”). Din terestrul „aici”, urmându-se trecerea fragmentată de anotimp, prin „marea de lacrimi” cu prea multă iubire, stăruie în tristeţe şi-n singurătate vocea poetei: „Manuel/ dă-mi un semn din vecie” (Poeme spre Cer). Respirările elegiace, deşi întreţin durerea din suflet în căutarea fiinţei dragi şi zădărnicia trecerii „dincolo” („ţărmul pierdut ne desparte”), cheamă inspiraţia. De aceea, „spunerile de moarte şi de iubire” ale Iulianei Paloda-Popescu (amintind de lirica expresionistă a lui M. Streinul care, întâmplător, atenţionează: „Din vecie nimeni nu răspunde” – Corbul de Aur) se convertesc prin semnificaţie în poezie, iar fiinţa creatoare dobândeşte puterea de a zidi lumea prin cuvânt şi imagine. Născută din duhul urcării pe „scară la Cer” poezia devine trăire întru glăsuirea divină, iar poeta primeşte însemnul „diferenţial” al acestei glăsuiri. Manuel, înfăţişat drept o iluzie, amplifică succesiunea trăirilor din uman pe care poeta, fie că le descoperă, fie că le repetă ca surse pentru creaţie. Din acest unghi, grupajul „Manuel” se decriptează în cheia unei „arte poetice”, vizualizată într-o formulă apropiată expresionismului (Blaga, Trakl). Elemente de mitologie (populară) infiltrate conferă substanţă expresiei. Mişcate creator, ele contribuie la transfigurări, fie în lucrarea morţii, fie în lucrarea iubirii (Impresionabil este mitul vârcolacului din Lupii tăcerii. Prin contaminare, se trimite la Fugă lupului al lui Radu Gyr). Există în poezia Iulianei Paloda-Popescu o seninătate şi o acceptare a făcutului deja (ca premisă a călătoriei întru potenţarea misterelor), ceea ce admite reflexivului din expresie o îmbăiere prin laic şi religios, totodată. Aceste popasuri lirice printre eternităţi, Cu privighetoarea pe umăr (învrednicite prin prefaţa de excelenţă a lui Radu Cârneci), accentuează pe înţelesul tuturor că înaintarea în cuprinsul secolului XXI se va face prin spirit, nu din etalarea exceselor, ci dintr-o necesitate.