Scriu despre Cartea cu anluminură a lui Paul Aretzu şi-mi dau seama că scriu, de fapt, despre proiecţia mea în viitor. Despre contururi care n-au încă un înţeles şi despre vocile care locuiesc deja acolo.
Paul Aretzu este, prin structura sa (poate chiar mai dinainte de ea), un fără  de preţ şi enigmatic plăsmuitor de ceruri de cuvinte. Spun ceruri, pentru că în cer se adună rugăciunile şi tot din cer pleacă să-şi zvânte ochii printre oameni. Paul Aretzu scrie rugăciuni, aşadar, într-o limbă care transcende însă savorile cunoscute. Sunt imagini surprinse, furate cu coada ochiului, nu sunt de-aici. Poetul se transformă, cu bună-credinţă, în instrument, în purtător de semne. Este vorba despre mesajele altor tărâmuri, cărora cel ales să le ducă pe buze le află un corespondent aproximativ în mişcarea vibratorie a lumii noastre. El se comportă ca un vestitor, cu duhul alungit în pictura de manuscris medieval: intrând în ţara aceea. Nu vei vedea decât/ lumina imperfectă. Iar nu lipsa mâinii/ care-ţi acoperă ochii neclintiţi. Păzeşte-te/ înainte de a fi ajuns înăuntru./ nu vei cunoaşte marea tipărită lângă care/ vei fi înmormântat. Nu vei vedea scrisul chirilic/ în care sunt îmbrăcaţi de sus până jos sfinţii./ nici imnurile./ sunetele îţi vor ţâşni afară din urechi.
Cu siguranţă că tocmai străduinţa transcrierii cu toate simţurile – dinlăuntru şi dinafară – treze este cea care-i pune în piept versului o altă respiraţie. Sensurile au parcă numai verticală. Om obişnuit fiind, simţi că trebuie să te ridici în vârful picioarelor, să-ţi ridici braţele, ochii, spre a putea primi. Pe măsură ce cartea ţi se insinuează însă, de sus în jos, în fiinţă, efortul de la început capătă o anume elasticitate, puterea cuvintelor este cea care îl subţiază şi care îi imprimă uşurinţa unui ritm: într-o traducere spirituală./ îndepărtând oasele, nervii. La prima lectură./ se scot adică mersul din tălpi, somnul din mădulare./ îngropaţi în faţa uşilor. Îmbrăţişaţi/ de o mamă a tuturor. Mai curată decât zăpada./ cei aleşi. Martiri peste care pământul/ era un acoperiş neînsemnat./ cititul în ochi. Împărţirea hainelor./ băteau clopotele inimii peste cerul vinerii.
Paul Aretzu se apropie de temele uriaşe ale existenţei şi-ale gândirii cu genunchi de monah, dar cu patimă de sânge neostoit. Ispăşeşte. Fiul Domnului, Maica şi Îngerii Lui, Moartea, Femeia, Crucea, Mireasa, Discipolii, Cei ce nu au vorbit niciodată, Psalmii, Anluminura însăşi trec prin el, la vreme sorocită, şi-i pipăie scrisul cu forţa lor secretă. Îi fac transfuzie. Iar Duhul începe să lucreze. Dimpreună cu Duhul Cuvintelor. Numai aşa lumile se întâlnesc şi anluminura se aureşte pe margini: fac şi eu parte din poporul care-L cinsteşte./ buzele mele sunt şi ele frunze ce abia se mişcă în/ înalt. Mâncând pe sub mese. Mă voi afla sub pământ./ zi şi noapte căzut din minte în inimă. În singurătatea/ nopţii pentru dragoste. Până voi trece timid acest/ prag…