Înainte de a-l citi, am răsfoit cel mai recent volum de poezie al Paulinei Popa (Păsări de piatră, Deva, Emia, 2010) cu acea curiozitate letargică a călătorului ce aşteaptă un tren într-o gară. Citeam versuri disparate, când deodată m-au atras desenele autoarei, care însoţesc poeziile. Nu e ţipenie de om în ele, doar păsări graţioase şi frunze învoalte. Regnul animal şi cel vegetal, într-o solidaritate formală, dar şi existenţială. Al treilea regn, cel mineral, se anunţa în titlu: Păsări de piatră.
Volumul, ca întreg, are conturul ardent al unei lumi ideale, cvasi-paradisiace, prin care răsună largi ecouri ale tristeţilor existenţiale, purtătoare, totuşi, de veşminte sărbătoreşti. Există în textele acestea – care continuă ceea ce, altundeva, am numit hiperglosa literaturii române – un cumplit dor de Cuvânt. Cuvintele Paulinei Popa sunt înşelătoare. Au o seninătate solemnă care abia camuflează tumultul dintre regnuri şi forfota sinelui poetic. Volumul are şi un subtitlu: „jurnal liric”. Poemele par a fi consemnări ale clipelor, împietriri ale fulguraţiei, notări de emoţii, dar, ca toţi autorii de jurnale, şi cel de pe coperta cărţii nu poate fi decât nesincer. Ceea ce nu înseamnă că minte, ci doar că scrie un jurnal care, până la urmă, îşi pierde noţiunea obişnuită de „agendă” sau „confesiune”. În niciun caz, nu e un jurnal al „eului”, acel „eu” care notează ca să nu uite, sau, pur şi simplu, ca să facă paradă. E un jurnal al „sinelui”, preocupat întâi de toate de „eternitatea clipei” şi de amintirea paradisului pierdut.
În tonuri de psalm, poetul caută nu acele diviziuni ale timpului specifice consemnărilor – ora, ziua, noaptea, anul, anotimpul -, ci „esenţele” pe care umbra cuvintelor le face transparente, prin „ghicitură”. Vorbele poetului sunt limpezi: „ca un semn care ascunde o lume” e călătoria sa către acel visat „anotimp al lăuntrului”.
Cotidianul, rugozitatea civilizaţiei, mondenitatea – nu-i priesc. Lumea sa e a sărbătorii şi rugăciunii. Aflat la limita regnurilor, cât şi la limita dintre ferecare în trup şi desferecare întru Cuvânt, autorul „jurnalului liric” se dedă ritualurilor eliberatorii:
        „Veşminte ai îmbrăcat
        în noaptea de An Nou,
        nu rochia de carne
        în care dansezi ritualic”.
Un conflict perpetuu între sacru şi profan se ţese în filele jurnalului. Calea evadării din lumea zornăitoare, încărcată de efemerităţile vinovate ale cetăţenilor, e simplă:
        „Iubire dacă ai
        fereastra se deschide singură”.
Notăm în desfăşurarea stilistică a autorului un element extrem de important ce ţine de jocul tranzitivităţii. Acest aspect stilistic, care are acoperire în substanţa poemelor, a mai fost ilustrat în modernitatea liricii româneşti de Nichita Stănescu, dar, de această dată, mecanismul e discret şi integrat în context imnic. Iată, de pildă, acest vers: „rochia vie care te dansează”. Exteriorul prinde viaţă şi preia controlul asupra „lăuntrului”. Altundeva, ni se revelează „mirosul ierbii care ne paşte”, concluzia poemului fiind şi mai clară, în acest sens:
        „ne paşte
        iarba şi cerul”.
O lărgire a umanităţii către celelalte regnuri şi către zări cosmice cufundă poemele Paulinei Popa într-un dulce panteism care scoate fiinţa umană din îngrădirile egoismului antropocentrist. În plus, cu simţ subtil al limbii, poemul e construit pe mai multe straturi semantice. Enunţul „ne paşte iarba” poate fi citit pe calapodul frazeologic din „ne paşte pericolul”, sau, mai ironic-alambicat, „ne paşte o bucurie”.
Oricum, sensurile converg. „Cerul şi pământul”, pasărea şi frunza, omul şi cosmosul se nuntesc în poeme, prefirând aroma unităţii existenţiale. De fapt, poemele îşi găsesc semnificaţia abia în întregul volumului. Există câteva texte excepţionale: „Din palmă”, „Ca urma unui şarpe”, „O pasăre de piatră”, „Apă a vieţii”, sau „Ca un roi de albine”, dar şi acestea abia prin lectura integrală a cărţii îşi desfac intensitatea înţelesului.
Confesiunea Paulinei Popa, înainte de a fi eliberare sufletească, e ofrandă. Ducând bătălia între „spinii cărnii” şi „lumânarea sufletului”, ea renaşte din mângâierea cuvintelor şi se oferă Poemului, acel personaj-mire care străbate textele, în haine de sărbătoare, şi deschide rănile orizontului sufletesc şi spiritual.
Ca în orice fabulaţie, există şi o morală. În timpul oricărei sărbători, „ne paşte” un timp al împietririi, un timp al „păsării de piatră”, căci, în chiar acel moment, cum scrie mâna poetului, „cineva naşte chipul frigului”.