Volumul “Luna în care au murit păsările” este o izbândă cu atât mai semnificativă, cu cât reuşeşte să inducă şi să afirme amprenta personalităţii poetei, vizibil detaşată de simbolistica cvasiabstractă a volumelor anterioare. Depăşind cu succes această etapă/fază a discursului poetic, eliminând nedumeririle create de un vocabular şi un stil oarecum abscons, Maria Bologa propune cititorilor de poezie un volum deschis spre interior, care developează trăirile unui suflet chinuit de întrebări şi incertitudini, de nedumeriri şi angoase de nedescifrat: “Tristeţea tăcerii, după ce muzica / a luat sfârşit, / (…)/ când zvonurile nu se îndură încă / să se retragă / şi rămân o vreme în noi… în jur…”
Se pot decela în cuprinsul volumului (apărut la Editura EUBEEA, Timişoara, 2006) trei categorii / forme ale relaţiei omului (privit ca entitate ontologică duală) cu existenţa sa pământească: relaţia om-cosmos, om-divinitate şi om-realitate pământeană surprinse de poetă într-o lumină şi dintr-o perspectivă inedite, cu o încărcătură şi valenţe surprinzătoare.
Egală cu ea însăşi, fără fluctuaţii tensionale majore, tonalitatea versurilor / poemelor este cvasiconstantă şi dau seama de o gravă şi resemată împăcare a poetei cu sine, cu condiţia de veşnică interogare, neostentativă, a Celui-de-nepătruns, cu privire la sensul şi durata traseului existenţial, interogare care, nu o dată, rămâne fără răspuns, dar cu urmare previzibilă: “Mă abandonez Ţie ca unui liman matern / altfel încep să urle făpturile din această / cutie a Pandorei, care a fost deschisă”.