„Totul e să ai o poveste”
        (Ioan Groşan

Promis demultişor, îndelung aşteptat, romanul lui Ioan Groşan (Un om din Est, Tracus Arte, 2010) a iscat – previzibil! – reacţii contradictorii. Făcând figura fiului risipitor, prozatorul, un „umorist adevărat” (cum îl văzuse N. Manolescu), trezind aşteptări mari, risca – după 1989 – să nu depăşească nivelul divertismentului (constata autorul Istoriei critice…). Iată că proaspătul roman, în pofida controverselor, infirmă astfel de temeri. Chiar dacă Andrei Terian şi Cosmin Ciotloş vorbeau despre inadecvare (definiţia romanului, coduri epice), chiar dacă mereu seriosul Ştefan Borbély găsea că Un om din Est ar fi o apariţie neconcludentă (proză revolută, neatent culeasă, piste abandonate etc.), în replică, Alex Ştefănescu saluta entuziast această epopee eroi-comică, deloc plicticoasă, dedicată „vieţii în comunism” iar Daniel Cristea-Enache descoperea, voluptuos, „arhitectura mobilă” a romanului. În fine, Ioan Holban, subtil dar rezervat, ocolind un diagnostic ferm, nota că I. Groşan propune aici paradigma omului fără vocaţie, aducând în scenă o tipologie (mai degrabă), definind timpul-epocă.
Inventariind astfel de opinii, sesizăm întâi, spuneam, marile aşteptări pe care Groşan, îndreptăţit, le-a întreţinut. Fundamental umorist, el priveşte totul din acest unghi; alternările de planuri, modificările de perspectivă nu cad însă în gratuitate. Virtuozitatea nu e cheltuită în gol, ea rămâne funcţională într-un roman caleidoscopic, „ne-romanul”, adăpostind, de fapt, câteva romane interesate strict de omenesc.