„Fântânarul din stele”, carte apărută la Editura „Ateneul Scriitorilor”, în 2009, semnată de Nicolae Mihai, cu o copertă frumoasă de V. Cucu, este un op inegal, cu nereuşite, dar şi cu poeme care se susţin nu numai prin talentul autorului, ci şi prin tenacitatea cu care el vrea să convingă. Intenţia nu este rea.
Nicolae Mihai pare un ochi – poezia sa – deschis către luciditate, mai ales, dar şi un înghiţitor de iluzii – poem de început, sau cu titlul complet Atlantida sau Înghiţitorul de iluzii. Dacă această carte ar fi avut numai poeme de această forţă şi trăire, am fi fost, poate, negreşit, în faţa unui poet important. Din cele peste optzeci de poeme, nu mult peste jumătate nu au ce căuta în această carte. Selecţia pe care poetul a făcut-o nu este cea mai fericită. Banalităţile abundă, iar prefaţa cărţii semnată de Marius Manta nu avea cum să ne convingă întrutotul. Numai că, apelând la propria onestitate, trebuie să spunem că poemul mai sus menţionat şi încă vreo câteva sunt cele ce legitimează poezia autentică a autorului. Reproducem, pentru a convinge măcar în parte, eventualul cititor, poemul mai sus menţionat: „Pustiul din suflet, cu potecile lui primitoare,/ face parte din erorile mele,/ născute din preaplinul/ celui aflat în cămaşă de forţă, vulnerabil/ la tot ce înseamnă pierderea unui vis la zaruri/ ori traiul lângă o Atlantidă populată cu Juliete/ ce nu vor să mai moară.// Şi atunci ce fac?/ Încerc să deturnez, cum pot, deşertăciunea/ nisipului din clepsidră; acopăr cu un sărut/ reproşul neîmblânzitelor blesteme sau îngrop/ lângă o furtună/ plânsul celui care am fost, Amfitrionul,/ Marele înghiţitor de iluzii”. Nu contestăm, în anumite poeme, versuri şi strofe izbutite, cum ar fi în poemele: Biografia fără cuvinte sau anume versuri din Clanţa uşii, Clipă de graţie, Clopot de umbră ori metafore frumoase cum ar fi: „liniştea atârnă ca o rufă pe frânghie”. Sau sfârşitul poemului Împărtăşanii de-o clipă, pe care îl cităm: