Poetul, ca şi sculptorul, stă de veghe, lucrând în taină asupra lumii. Şi, dacă ţi se dezvăluie, acum sau mai târziu, este numai meritul tău că l-ai perceput şi că l-ai urmat în duh şi minte. Nu te obligă să-l citeşti, este precum statuile care ne vorbesc despre trecut, ele fiind jaloanele istoriei, în timp ce poeţii ne vorbesc despre istoria sufletului care parcurge şi îmbracă forme, fie de lumină, fie de întuneric, odată cu evoluţia societăţii.
Poemele cuprinse în volumul Buzele unui om singur sunt poeme ale neliniştilor, ale spasmelor, poeme de praf şi de jale, poeme în pielea goală ale eului care s-a închistat aproape iremediabil. Din viaţa lui, pe care poate a irosit-o, deşi n-a trăit-o decât până la jumătate, n-a mai rămas decât mirosul frumos al unui vals. Poeta operează ca un neurochirurg asupra psihicului uman de azi, îl sfredeleşte ca să se elibereze, pentru a se echilibra (depinde din ce unghi analizezi – şi abia atunci poţi spune că acesta este un mod de depresurizare sau de defulare a poetei înseşi) sau exprimă deprimarea împinsă la paroxism, de unde nu mai este decât un pas până la a-ţi pierde identitatea în această dizarmonie cu mediul social, pentru că ţi se atrofiază afectele, ba chiar îţi pot fi anulate, devii irascibil, agresiv, nu te mai poţi controla, nu mai poţi evalua corect stări şi situaţii. Vizavi de aceste consideraţii, poemele pot reprezenta şi o criză de personalitate a omului normal, într-o lume de mâzgă şi de uitare, de false aprecieri.
Fiecare poem poate fi interpretat de sine stătător, un caz de analiză psihiatrică, sunt stări speciale, o imensă frământare şi bâjbâială în care s-au adunat atâtea regrete şi atâta epuizare, încât sângele, dac-ar ţâşni, ar fi ca smoala, de unde şi strigătul de disperare, pentru că timpul se scurge şi piere fără a-ţi împlini visurile: Daţi-mi o carte de care să nu mă mai vindec! Din cusăturile căreia să-mi fac o grămăjoară de fulgi. Acolo să-mi visez cuvintele, întâmplările, toată viaţa. Daţi-mi o carte în care să fug de mine! De părul închis la culoare, de şoapta ovarelor chircite, de limba necunoscută a degetelor de la picioare, a tălpilor mai mici cu un număr decât acum câţiva ani. Daţi-mi o carte în care să trăiesc, să iubesc, să fiu de aceeaşi parte cu viii, cu oamenii sănătoşi, care nu turbează de frică! O carte care merge liniştită pe stradă, îmbrăţişată de trecători, pipăită pe la colţuri de îndrăgostiţi, sigură că e carte şi nu altceva, liberă să fie o carte şi nimic altceva. (Daţi-mi o carte)
Poeta traduce aceste stări literar, cu sensibilitatea-i caracteristică, printr-o putere de nuanţare metaforică de excepţie, pătrunzând în intimitatea mentală şi fizică, alcătuind astfel o radiografie obiectivă a unor suflete foarte, foarte ostenite, dacă nu pierdute, dar în care răsare câte o scânteie ce le permite să se reaprindă, să iasă din absurd, atunci când li se usucă saliva emoţiei. Numai aşa pot traversa nefirescul, pentru că sunt într-atât de marcate de urâtul receptat încât nodul din gât nu le mai lasă să îşi pună întrebări, le blochează, ceva s-a răsturnat în povestea fiecăruia şi creierul pâlpâie a lună neagră şi nu mai poţi şti cine şi ce este FRUMOS. Totul este un plâns, pentru că totul e deformat, iar rădăcinile sunt departe, zilele sunt hămesite şi în hamuri, te târăşti în nesiguranţă către nicăieri: Zile hămesite şi zile în hamuri. Salivă goală, coaste întunecate, turme desfundate, nici vânt, nici glonţ, o singură aşteptare. Ochii mei se pierd, fără să clipească, în lungul venelor. Ochii îmi taie venele şi le împrăştie peste tot, cimitire de smoală luate pe sus şi duse acolo unde n-au voit niciodată. Am ajuns să-mi mănânc zilele cu porţia şi cu linguriţa. Le port de grijă, ca şi cum n-ar mai fi în stare să se descurce singure. Zile care se lasă târâte de omizi, închipuindu-şi că sunt cai cu aripi şi că aripile pleznesc cerul şi pe un obraz, şi pe celălalt. (Zile hămesite).
Este aici un freamăt permanent, o zbatere în sălbăticia ce te înconjoară, în ideea de a te regăsi – şi poţi încă să o faci – pentru că scânteia divină, conştiinţa nu te lasă să te depărtezi de pildele lui Hristos. De aceea bietele suflete chinuite revin la realitate metamorfozându-se când în apă, când în mărgean, când în libelulă, când în melc, fiindcă numai aşa îţi asiguri supravieţuirea. Fiecare păstrăm în noi o bobiţă de aur care, prin propria reactivare, te poate vindeca. Şi te reîntorci la verde, la ceea ce ţi-a fost mai drag, la copilul care-ai fost când îţi spuneai rugăciunea, închinându-ţi perna, la toate visele – comori – care ţi se păreau îngropate în inima altcuiva, dar pe care mai ai încă puterea să le revendici.
Ţâşneşte mereu, tocmai când nu te mai aştepţi să te ridici, această speranţă ce-ţi alungă deziluziile, ce-ţi face uitate eşecurile, îţi opreşte disperarea, spaimele şi îndoielile, îţi reînnoieşte nevoia de evadare, pentru a călca peste lumea de lăcuste şi trădători cu labe şi dinţi colţoşi, slabe şi turtite, a căror glandă strâmbă trimite semnale piezişe şi alungă îngerii. Mergi înainte ca şi cum totul e bine, te salvează dragostea şi credinţa, legi sacre. Păduchele care-a ajuns în frunte şi ţi-a supt liniştea şi energiile, pocnind din biciul demenţei sale, va pieri de propriul bici, biciul sinucigaş.
Toate aceste poeme sunt un semnal de alarmă, cu privire la ceea ce suntem azi, într-un număr foarte mare, ca fiinţe umane, pentru a ne determina să evităm alunecarea într-o lume artificială, ruptă de rădăcini, de tradiţie, de natură, de credinţă, de o conduită generatoare de respect, înţelegere şi afecţiune. Genomul uman se schimbă rapid în rău şi nu se ştie dacă Dumnezeu va voi să oprească rătăcirea şi căderea noastră şi să ieşim astfel din singurătate, din posibila nebunie, din haosul pe care noi ni l-am creat.