* Adrian Marino – „Viaţa unui om singur”. E o carte ce n-o poţi citi fără lungi momente de rumegare, prea „ardeiată” pentru gusturile mele. Expune locuri, fapte, oameni, vremuri fără, cred eu, să le cosmetizeze. Aceleaşi „atunci” ca şi Nina Cassian în „Memoria ca zestre”, dar alt „acolo” (poeta oscila între 2 Mai, Sinaia, Neptun, atipicul cărturar – în domiciliu obligatoriu la Lăteşti). Interesantă diferenţa de unghi de observare, de abordare. Aceleaşi încăperi, alte glasuri. A.M. scrie despre provincialismul literaturii contemporane, despre false valori şi veleitarism. Cred că a avut o continuă şi chinuitoare preocupare pentru lucrul bine făcut, dar se simte că nu are deprinderea de-a lăuda şi nici de-a fi mulţumit vreodată; e intransigent în primul rând cu el însuşi, apoi cu ceilalţi, măsurând în ambele cazuri cu acelaşi etalon. A.M. nu face nicio concesie contemporanilor literaţi, fapt pentru care înţeleg de ce a vrut să-i fie publicat volumul abia la cinci ani după moartea sa.

* Pentru „îndulcirea” memoriilor lui A.M. citesc, în paralel, „Cum am devenit scriitor” – Panait Istrati. O scrisă caldă, uşor de citit fără a fi „uşoară”, senină, în care te-nvăluie o lume fascinant de pitorească, o carte după a cărei lectură nu ai nevoie de antidot.

* Dacă tot e timp propice memorialisticii, urmează Konstantinos Arvanitis – „Jurnal (1893-1899)”. Sunt însemnările periodice ale unui băiat de prăvălie grec şi încep când el avea 13 ani şi un singur vis: să se poată întoarce la şcoală, fără a fi obligat să-şi asigure traiul zilnic. Până la 19 ani, când jurnalul se încheie fără să aflăm dacă au mai existat şi alte caiete, viaţa autorului e un periplu între Bulgaria – ţara sa natală – şi România, ne prezintă evenimente din viaţa de zi cu zi: nemulţumirea, nedreptatea şi oboseala la slujbă, drama pierderii mamei, relaţiile cu familia şi colegii, dorinţa de a fi propriul său stăpân, ba chiar şi-un episod în care e muşcat de un câine vagabond (accident se pare vechi pe plaiurile noastre).
Jurnalul este un document de epocă autentic, prezintă viaţa necosmetizată, nu a fost gândit pentru publicare şi e scris plin de naturaleţe, clar, cu simplitate. K.A. are o frăgezime de stil  care mă face să mă întreb ce traiectorie în viaţă ar fi avut dacă ar fi putut să-şi continue studiile. La finalul volumului este un text explicativ care răspunde la unele întrebări, însă multe întâmplări rămân  cu final deschis. Tot la final e un grupaj de fotografii ce întregesc imaginea de-atunci a vremurilor, a personajelor.

* Ultimul cronologic, Ion Zubaşcu – „Moarte de om. O poveste de viaţă”, un volum de-un dramatism copleşitor, scris limpede, o boală incurabilă pusă în poezie în aproape doi ani de numărătoare inversă care nu ştii când a început, dar ştii că oricând se poate termina. Mărturisiri crude, viaţă inexorabil autentică aflată într-un precar echilibru între revoltă şi împăcare senină. E o carte-spovedanie de o frumuseţe înfricoşătoare pe care o citeşti trecând prin nenumărate stări contradictorii, o carte în care I.Z. pune un pariu pe poezie, pe literatură ca mod de exorcizare a fricii. Şi câştigă.