Având girul lui Adrian Dinu Rachieru şi a lui Emilian Marcu, poeta Ştefania Oproescu îşi răsfaţă cititorii prin noua carte Delir în curcubeu, oferind o emoţionantă simfonie cromatică, ancorată genealogic în simbolismul francez decadent (A. Samain, T. Corbiere, Jules Laforgue…), cu vădite accente neomoderne, chiar douămiiste.
Dincolo de eleganţa formală a volumului (Ed. Valman), senzaţia lectorului avizat rămâne aceea de inegalitate estetică, cu o primă parte de calitate, stilizată, respectiv o a doua, uşor manieristă, aparent postmodernă.
Exceptându-l pe Bacovia, nimeni nu a mai cântat în lirica noastră cu atâta fervoare culorile, de la oranj, gri până la violet. Şi totul orchestrat într-o atentă poezie de notaţie, metaforizată, cu oaze reflexivo intelectuale, presărată cu motive precum:
n    plecarea / venirea, amintind parţial de Ion Minulescu (cu o misiune deliberată a elocinţei, a teatralităţii şi a cantabilităţii exterioare): ,,în verde petrecuta venire / în verde plecarea / păcat ascuns în culoarea frunzei de vie… / verde ca mucegaiul criptelor”, Verde, p 10;
*    iluzia îngemănată cu adevărul: ,,Săratul adevăr al iluziilor / împărăţind depărtări de albastru / în care se limpezesc uimiri …”, Albastru, p 12;
*    visul şi întunericul: ,,Văd sângele întunericului / cum izvorăşte din plafonul peşterilor (….) / cum se prelinge în vis / de strugure negru aburind năluciri …”, Indigo, p. 29.
În plan poetic, aceste piese lirice atestă o fantezie strunită / dublată de luciditate şi exigenţa construcţiei lirice, într-o manieră concisă, exploatând latenţele înaripate ale elipsei, enumeraţiei, paralelismului sintactic. Actualizând dictonul lui Mallarmé privitor la curmarea retorismului, autoarea Delirului… compune, fluturând stindardul artă pentru artă,  câteva bijuterii emoţionante, cu un singur predicat – epicentrul sintactic pentru subordonata atributivă: ,,…albastru/ în care se limpezesc uimiri” (p. 12).
Ştefania Oproescu nu are frisoane în Realia, frecventată când şi când, dar – nota bene! – nici nu face compromisuri estetice, în numele unui lexic, chipurile, mai degajat, dezinhibat: ,,… foamea ascunsului …/ Tocmai îmi băusem porţia de lună/ pasărea plânsului nu a mai găsit drumul / s-a sfărâmat lovindu-se de asfaltul / pe care înflorea jungla … , Indigo, pp 43-46; ,,prezentul prins în dinţi / în spatele gratiilor de coaste”, Violet, p. 47.
Cu Dedicaţie (p. 49) începe demetaforizarea, ieşirea în decor, cu un efort clar de autoreferenţialitate: ,,De ce scrii?… uite, scriu ca să fac şi eu ceva/ pe lumea asta”, de biruinţă asupra sinelui artistic (,, Ceva din care să-mi plătesc factura la frică, la somn, la trezire / la durerile de măsea, la orele de lene ….”), prilej de declanşare şi a unei postmoderne Insomnii (pp. 51-52). Curajul lexical al amalgamării de curente literare şi mode poetice reprezintă o trăsătură esenţială a acestei poete. De pildă, romantismul formal din unele poezii nu se pliază pe declamativ şi antiteză, ci pe versul scurt modern metaforic, conotativ, alteori, traseul rectiliniu postmodernist înregistrează un final inedit, ceea ce rejetează textul în sectorul artisticului. Tocmai în această diplomaţie compoziţională rezidă originalitatea Ştefaniei Oproescu.