Lecturând această carte, Şarpele dezaripat, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008, nu mă pot desprinde de simbolistica şarpelui, încercând chiar să fac legătura cu existenţa şarpelui înaripat aztec, simbol al morţii şi învierii, considerat, în mitologia acestui popor, creatorul lumii. Poate nu întâmplător poemul omonim al volumului, „Şarpele dezaripat”, începe cu versurile dedicate „facerii”: „Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/ ca să nu fiu gol în faţa oglinzii/ desigur am făcut-o din cuvinte pe care/ le-am scrijelit în scoarţa trupului meu tânăr…”. Florin Dochia atribuie însă altă simbolistică şarpelui, „dezaripându-l” şi apropiindu-l de „facerea” lumii poetice: „…desenez/ la suprafaţa oceanului de hârtie cu alge luminiscente/ toate lucrurile şi le închid în cuvinte/ privesc din zbor lumea asta şi zic: e bine”. Din păcate, tocmai acest poem este inegal, alcătuit dintr-un colaj de idei nedefinite estetic şi eterogen din punct de vedere stilistic. Lipsite de punctuaţie, celelalte poeme obligă, totuşi, cititorul la căutarea ritmului imanent al versului determinat de o cauzalitate exterioară, dependentă de dimensiunea umană, pe care o încifrează intenţionat, temându-se parcă să o deconspire. Chiar şi aşa versurile sunt pline de sensibilitate şi definesc fiinţa poetului. Nu-mi îngădui să rearanjez cuvintele aşa cum mie mi-ar suna mai bine, dar prevăd că mulţi cititori vor fi înşelaţi de topica versului în defavoarea înţelesului şi al mesajului poemelor. Invocând toamna cu pătura ei de sânge, anotimpul unei anumite vârste, este îngrijorat de capătul drumului care începe să se arate la orizont, surprinzându-se asaltat de neorânduielile ce se închid în nevederea ochiului său, când încă nu a învăţat să separe ura de iubire, când solii Domnului încă nu i-au adus vestea victoriei asupra fiinţei de carne a trupului obosit. Succesiunea evenimentelor petrecute în viaţă conferă fiecărui poem o sarcină purtătoare a unui ecou ce rezonează în conştiinţa neexplorată a poetului, iar volumul de versuri „Şarpele dezaripat” dezvăluie traiectoria drumului spre sine. Sub încărcătura emoţiilor primare (tristeţe, ură, bucurie, dragoste) se ascunde o stare lăuntrică mult mai complexă pe care nu o poţi dovedi decât prin intermediul simbolurilor cu care încearcă să te familiarizeze fiecare vers. Iată cateva exemple: „…să-mi port cadavrul în spate/ pe uliţele satelor pustii/ să strig: avem doar sentimente vii” (Poem cristalin); „…în urma mea a rămas/ doar pustiu/ e semn că am ajuns/ la capătul credinţei/…” (La capăt); „Poezia e pielea sfârtecată a lumii/…” (Avort spontan). Multe versuri semnnifică însă o stare de meditaţie asupra eternităţii de o clipă pe care o visează fiecare creator: „În carnea mea/ au împietrit păsările, cântul, s-au tulburat ochii peştilor celor din urmă/”… „Carnea mea şi limba e un sandviş cu/ litere pe care tu nu le vezi, nu le auzi,/ Nu le ştii”… „N-a ieşit din ape continentul care-mi poartă numele şi nici nu va ieşi vreodată.” (Sub cupola absenţei).
Deşi a debutat editorial după anul 2000, structura şi mesajul poetic sunt caracteristice curentului optzecist, uneori cu influenţe şi din Nichita Stănescu. Cu toate acestea, culegerea de faţă este dovada unui lirism personalizat cu semnătura lui Florin Dochia.
Nicolae EREMIA