Uşa, fereastra şi spaţiul interior

Costin Tănăsescu a debutat în 2005 cu o carte remarcabilă (Mi amor, Ed. Carminis, Piteşti) în care sunt valorificate, într-un mod personal, două teme ,,de bază’’ ale poeziei: singurătatea şi dragostea. Câteva simboluri, precum Adam, Eva, Iuda, Raiul, colorează, sub aspect conotativ, viziunea poetului asupra iubirii asumate în termenii unei stări ce oscilează între un scepticism bine controlat (jucat) şi o sentimentalitate prudentă, tomnatică: ,,Am ceva în sânge, ceva de toamnă-iarnă” (Cufere vechi). ,,O să-mi închipui toamna aceasta cu tine!/ Cum sorbim din aceeaşi cană de ceai,/ de frica separărilor irevocabile/ (…)/ O să-mi închipui că lupt cu ifosele tale,/ chiar în faţa focului verzui,/ pocnind din degetele umede ale destinului.// Este septembrie./ Pentru a câta oară?” (Destin). Un ,,ce” enigmatic susţine corelaţia oximoronică – aflată sub semnul aşa numitei ,,coincidenţe a contrariilor” – dintre iubire şi singurătate, de parcă cele două stări s-ar condiţiona reciproc, în felul feţei şi reversului unei monede: ,,iar paşii tăi de felină se vor confunda cu singurătatea” (Rai). ,,Iubirea noastră e o uşă închisă pentru totdeauna,/ o uşă la care mi-am tocit răbdarea/ mai veche decât clopotniţa satului cu două familii,/ decât statuia libertăţii./ Ea este singurătatea îmbrăţişată în fiecare zi.” (Uşa închisă, s.n.). Cel mai frumos poem pe această temă – un poem în care discursul liric dobândeşte accente de revoltă directă şi în care singurătatea, ca expresie a iubirii sau, invers, iubirea ca expresie a singurătăţii, justifică frumoasa comparaţie cu un lighean de tablă într-o cameră neîncălzită – este cel intitulat Homework: