Ca moştenitor testamentar al câmpului, George a adunat toţi fluturii, ca să le vorbească despre camerele de supraveghere, care măresc gradul de securitate… Are nevoie, într-adevăr, de un clopot de sticlă? Singura lui prioritate să fie securitatea fluturilor?
E vorba de piesa „Ceai de fluturi” de Flavius Lucăcel (Editura Limes, 2009, plus versiunea în limba engleză semnată de Mădălina Cadariu). Avea nevoie Lucăcel de parabolă? Cred că autorului îi repugnă realitatea pură, astfel că alunecă într-un suprarealism tonic, într-un spaţiu închis, cu mult subtext. Imediat se aud voci care-l apropie ireverenţios de Ionesco, numai că Flavius Lucăcel se distanţează net prin alura de basm şi prin ludicul sprinţar. În teatrul său „imposibil” tonul ameninţător sucombă într-un fel de joacă. Supraveghetorii nu au alură de rinoceri; simţi că îi poţi învinge cu o briză de ironie. Uneori Lucăcel e prea insistent în demonstraţii, uşor didacticist, alergând însă cu dezinvortură în spaţiile voit nedefinite.
Ovidiu Pecican îl asociază pe Flavius cu Urmuz, situându-l în antiliteratură, ba chiar crede că „aglutinează cultul absurdului şi pop-art-ul.” Claudiu Groza remarcă insinuarea „în construcţia dramatică a elementelor livreşti, amestecate abracadabrant de personaje, o anumită mitomanie a acestora, o ironie subtilă şi o cruzime cruntă a subtextului”.
Le merge bine fluturilor? Îşi acceptă condiţia? Cum arată iarba dimineţilor lor ceţoase? Narcomanii sunt prezenţi, dar şi supravegherea, legislaţia, informarea… Ce îşi doresc fluturii? Lucruri mărunte: „o floare deasupra capului, câteva firice de rouă, dimineţi şi nopţi fericite.” Poate că libertate şi polen. Pâine şi circ, nu?
Iar acum… să trecem la posibilul act scenic, adică reprezentarea piesei. Ce ar fi dificil? Anumite forme verbale lungi („suferiserăm”, „înţeleseserăm”), câteva fraze facile, subtextul destul de „déj?-vu”… Ce ar fi interesant? Decorul, costumele, povestea, feeria, muzica implicită, sărbătoarea ochiului. Cu alte cuvinte, Lucăcel trebuie să schimbe miza, să adâncească suspansul, să dezamorseze aluziile anoste. Asta în cazul reprezentării scenice, deoarece – ca teatru scris- textul rămâne plauzibil, în sfera unui teatru care încă îşi mai aşteaptă cititorii. Iar acum… o altă recunoaştere: premiul de dramaturgie al Uniunii Scriitorilor!