DENISA POPESCUAPOCALIPSA DE FIECARE ZI A LUI DANIEL CORBU

Apocalipsa de fiecare zi * a lui Daniel Corbu începe, pentru mine, cu ultimul poem al cărţii, o Poveste dedicată lui Aurel, căruia îi plăceau enorm aceste propoziţii. Şi voi cita-o aici întreagă, pentru că ea este, de fapt, cântecul de leagăn al celorlalte umbre şi răsărituri, crize de viaţă şi crize de somn, de lehamite, de apatie şi de conştiinţă, pe care poetul le cunoaşte atât de bine. Tot ce se întâmplă înăuntru – Clarviziune obscură, Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, Autoportret în mers, Blues, Despărţirea de zei, Drumul Damascului, Ora de religie sau fericirea de a stăpâni ce nu-i, Simfonia întâi. Imperiala… – se întâmplă cu convingerea că există cineva care vede, ascultă, îşi întipăreşte în minte şi se hotărăşte, se va hotărî să facă un gest, ceva, să ia în primire, să vindece sau să spulbere definitiv. Iată Povestea: Locuieşti în aceeaşi casă cu mine/ răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm/ aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne/ îngenuncheate de rouă./ Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim/ până la ziuă/ ştim aceleaşi metode de sinucidere/ folosim aceeaşi masă de scris/ (nimic nu e greu nimic nu-i uşor)/ stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină./ Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva mă va vinde!/ Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim/ aceleaşi metode de sinucidere/ stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină./ De ce Doamnă Moarte de ce?
Daniel Corbu respiră ca un prizonier bătrân, cu palmele crăpate de toate pietrele cărate, acum s-a înserat, îşi duce palmele la gură şi suflă, nu-l mai doare prea tare acolo unde altădată era piele şi se rostogoleau vinişoare de sânge proaspăt. Suflă însă, din obişnuinţă, liniştea (sau aparenţa ei) se instalează mereu, la ora asta, tot din obişnuinţă: Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe./ Poţi privi mâna care scrie şi mâna care cerşeşte/ lumina/ şi aripile de ceară topindu-se-ncet/ şi mâna aruncătoare de pietre de ţinut moartea la/ doi paşi mai încolo. (Lecţia de abis). Este primul etaj al Apocalipsei, cel de la care încă mai poţi să priveşti înainte, înapoi, într-o parte şi în cealaltă. Prizonier cu trupul, liber să cântăreşti cu mintea. Până când intră în scenă Obscurul – oraş obscur, clădire obscură, versuri obscure, cititori obscuri, planetă obscură, univers de-o absolută obscuritate.
    
Ce frumos scrie, pentru morţii umblători care suntem, Daniel Corbu! Nu mă mai recunoşti poartă a liniştii/ în zadar paşii mei bat dalele jur împrejur! Bezna trece de pe o stradă pe alta deopotrivă/ murdărindu-le/ şi iată-mă oprit la jumătatea drumului/ precum mâna lui Avraam la uciderea fiului./ Unde să mă mai răsfrâng/ dacă şi întâmplările trecute mint? Suflete/ aruncate în trup ca regele/ într-un umbros sarcofag… (Noi veşti despre pasărea oarbă Dali) În fond, mai are importanţă că ţi-au crăpat palmele de la ocna de piatră, când, uite, acum că pedeapsa s-a dus, ai ispăşit, te întorci la cine nu mai ştie nimic, dar nimic, despre tine?! Şi mai îngropi un pumn de cenuşă…
…Fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma acestei lumi/ că a lui va fi evanescenţa! (Corăbiile din acvariu) Imaginea abandonului deplin, a călătoriei dincolo de toţi şi de toate, oameni şi lucruri, mai zăvorăşte o uşă, o odaie secretă. Căci fiecare din noi/ avem măcar un zeu îngropat/ în spatele casei/ care încet încet se mută în inimă (Un zeu îngropat în spatele casei). Suntem deci mai aproape de miezul umed al înţelegerii, o înţelegere care, contrar învăţăturilor primite, contrar logicii în care creştem de-o viaţă, e totuna cu această confesiune liniştită ca un suspin: Înaintez prin ploaia măruntă de noiembrie/ pregătit pentru o nouă înfrângere/ în urmă se aud doar zarurile ploii pe/ acoperiş./ Întors la mine găsesc un străin/ căruia îi dau uimit buna seara. (Buna seara)
Apocalipticul Daniel Corbu seamănă cu ruinele teatrelor antice. Le priveşti, le pipăi piatra, dacă e soare, piatra înfloreşte, dacă soarele se stinge, te strânge brusc o amintire, amintirea unei pierderi, cineva ţi-a spus cândva „n-a fost să fie!”, amfiteatrul e tot aici, câteva secunde era în altă parte parcă: De ce m-ai născut din carne când aş fi putut/ repeta piatra/ când aş fi putut fi copac sau spumă/ de mare/ şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?… (Intrarea în miracol)
Apocalipsa de fiecare zi este, da, un monolog foarte vechi, se aude până sus, teatrul antic respiră şi-l văd pe Daniel Corbu cum îşi şterge fruntea cu mâna. Apoi, ca un soldat bătrân ce este, declamă şi pentru mine, din ultimul rând, de foarte departe: în războaie credincioase mi-au fost doar rănile.

* Daniel CORBU – Apocalipsa de fiecare zi, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008

VORBEŞTE ŞI EL, CA SĂ NU ORBIM DE TOT…

Apărut în anul 2005, la Iaşi, cu sprijinul Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului din România, volumul de poezie Convertibilitatea vorbirii şi alte reliefuri * ricanează, pe durata unei ore şi douăzeci de minute, cât mi-a luat să-l citesc, de pe poziţiile unei baricade în flăcări. Autorul lui, Călin Cocora, s-a căţărat sus de tot şi flutură de-acolo puşcociul şi-o bâtă: nu pot să nu strig/ mă am pe mine/ mai mult decât orice pe lume/ abuzată dansatoare hai/ învaţă-mă cum e cu lepădarea/ de toţi de sine de un cocoş nebun/ voi putea să zic lepădarea mea de/ trei ori/ pe dinafară ca pe o poezie de prost gust… (abuzată dansatoare)
Desfigurat de semne acest rătăcitor cu un picior în aer, cu celălalt înfipt adânc în glod. Culorile vieţuirii lui sunt tari, trebuie să strângi pleoapele şi să te gândeşti că, atunci când le vei deschide iar, realitatea te-ar putea izbi cu un pumn de gloanţe: o evoluţie aproape spirituală a regresului. bocanc uzat cu care faci jogging zi de zi pentru întărirea… pentru întărire; veţi vedea că nu aduc nici măcar a umbră creatură şi creator sunetul paşilor o rugăciune a străzilor în singurătatea ceasului răstignit; iertat să-mi fie eu tot nu ştiu ce va să zică e aceea femeie şi cum diferă ea de mai multe ori pe zi de bărbat; bea-l dacă îţi place scuipă-l dacă îţi pare prea amar nu îl ţine în gură pierzi şansa la o îmbucătură mai plăcută. Şi-am enumerat doar câteva titluri care te împing, te aruncă înainte ca şi cum te-ar introduce.
Călin Cocora intră de-a dreptul în existenţă, se luptă să adecveze limbajul, poezia la fierberea măruntaielor, ochiul i s-a mărit monstruos, monstruoase îi sunt şi gura, glandele, oasele care se zbat să susţină toată această schemă nouă de creaţie, în urma căreia nu se ştie ce va rămâne, dar nici nu mai contează, ce-a fost cu adevărat formidabil, fantastic, aproape imposibil pentru autor, s-a produs: nu se văd ochi şi paradisuri/ nu se văd frivolităţi/ nu se văd adâncuri/ dar mereu bate vântul/ şi aduce zvon de oameni cu inima lor cu tot/ se schimbă vremurile/ se schimbă lumina/ se schimbă importanţa lucrurilor/ priorităţile gustul prietenii/ toţi ruginim în ani ne mai rămâne doar/ nostalgia/ ca o formă de echilibru (dar dacă totul nu e decât o culturalizare a sinelui)
Revin aici, la ce-am scris despre cartea lui Călin Cocora, după două zile de viaţă de măruntaie, măruntaie româneşti. Şi e chiar relaxant. E ca şi cum m-aş dezbrăca repede şi, înainte de a fugi la duş, aş întârzia câteva minute, cu mâinile peste corpul meu gol, recunoscătoare că-l mai am aşa cum este, cum îl simt. Mă enervează poezia lui Călin Cocora, pentru că se chinuieşte să ucidă oamenii de aur pe care-i port cu mine, care poate că nici nu sunt de aur, dar care mai au sentimente, le mai scot pe stradă, le afişează cu discreţie. Mă enervează rău, dar e parcă mai bine decât ziua aceasta absurdă şi trivială, mai ales trivială, o zi cu potenţial criminal: fără tine aş fi o liană crescută în golul inimilor/ pustii o candelă stinsă şi vlăguită de viaţă o/ mână rece şi moartă cu degetele afundate în/ singurătate un strigăt răguşit de prea multe/ aşteptări întârziate o lacrimă sfâşiată de priviri… (epifania ar fi trebuit să înceapă mai devreme) – îmi răspunde, întors de la mine, poetul. Vorbeşte şi el, ca să nu orbim de tot…

* Călin COCORA – Convertibilitatea vorbirii şi alte reliefuri, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2006

2010-07-13T16:00:00+03:00