Noua carte de poeme a poetului Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, (Editura Pământul, Piteşti, 2009), mă duce cu gândul la volumul Anotimpurile unui cătun, (Editura Paralela 45, Piteşti, 2003), de la a cărui apariţie au trecut şase ani. Un numitor comun al celor două cărţi este imaginarul în ceea ce priveşte reîmprospătarea memoriei prin readucerea în viziunea creatoare a locurilor, a anumitor evenimente din prima parte existenţială a poetului, acestea petrecându-se într-o ordine logică fără a pierde în timp dintre elementele esenţiale, elemente ce au contribuit determinant în formarea personalităţii scriitorului.
În creaţia lui Mircea Bârsilă spiritualitatea are un rol primordial. Firea lui profundă de bărbat născut în vatra satului gorjean este mai mult decât vizibilă citind oricare dintre poemele sale. Atâta timp cât sensibilitatea poetică este ţinută în echilibru, poetul continuă să-şi lase gândirea subordonată rigorilor normelor ,,pământului”. Autorul e foarte atent la demersul creator şi nu se lasă purtat de val ci mai degrabă el domină resorturile cerebrale încât permanent face distincţia între zona spirituală şi cea reală/fizică.     
În Monede cu portretul meu, precum şi în celelalte cărţi ale poetului, se regăseşte mitul, misterul este şi el prezent iar simbolul şi metafora sunt elemente pe care Mircea Bârsilă bate moneda poemului. La o citire atentă observăm obsesii mereu reluate: meleagul natal, oglinda, apa, fântâna, păianjenul, piatra, golul, singurătatea, moartea şi nu în ultimul rând, dorul. Pot spune despre acest poet că este dăruit chemării dorului, flacăra secretă pe care o poartă în sufletului lui nu doar îi aduce lumina necesară în concentrarea pe textul poetic, îl şi înalţă la un stadiu superior de contemplare.