Sunt un devorator statornic al istoriilor de familie. Tot citindu-le pe cele scrise de alţii, am ajuns să le scriu eu însumi. Ceea ce aducea iniţial a hobby a devenit un soi de specializare. Descoperirea care trebuia să se producă în cele din urmă a fost aceea că punctul de plecare, mărturisit sau nu, al acestui gen de epică, oricât de „ficţionalizat” ar fi el, este întotdeauna o realitate istorică. Dar sunt realităţi – se întâmplă şi asta – care, redescoperite, devin ele însele fabuloase. Spunem atunci că realitatea bate ficţiunea. Este şi cazul extraordinarei cărţi Cazabanii, subintitulată „O cronică de familie”, semnată de dl Eugen Dimitriu, reputat istoric literar şi genealogist, care şi-a dobândit notorietatea prin câteva lucrări de referinţă în domeniu. Cartea apare într-un pasaj de gravă criză morală, când valorile autentice sunt excedate de ebuliţia parvenitismului mitocan şi ignar, a nulităţilor cu ştaif, a vulgarităţii, tâmpeniei şi amoralismului, în fine, a „obscenităţii publice”, după fericita expresie a lui Andrei Pleşu. Importanţa unei asemenea apariţii stă astfel, în primul rând, în caracterul ei reconfortant şi stenic, întrucât se constituie într-o dovadă de necontrazis a existenţei, la toate popoarele şi în ciuda oricăror aparenţe, a unei elite persistente, discrete şi tenace, care le asigură supravieţuirea prin vitregia oricăror vremi.