Dana Nicoleta Popescu s-a născut la Piteşti, la 12 octombrie 1968. Critic şi istoric literar, traducător, este în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Studii Banatice “Titu Maiorescu” din Timişoara. Licenţiată a facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara, a primit titlul de doctor în ştiinţe filologice la UVT în anul 2003. A publicat patru volume de eseuri la editurile Excelsior, Anthropos şi Brumar din Timişoara. Este membră a Uniunii Scriitorilor – filiala Timişoara, din septembrie 2009.
În cartea sa de critică literară Sub semnul barocului, Editura Anthropos, Timişoara, Dana Nicoleta Popescu pune sub semnul barocului doi autori emblematici ai curentului – Mateiu I. Caragiale, cu ai săi “Crai de Curtea Veche” şi Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cel pe care-l ştim din “Ghepardul”.
Autoarea analizează în oglindă o serie de teme şi motive baroce, aşa cum apar în creaţia acestora: moartea şi metamorfoza; viaţa ca vis şi viaţa ca teatru; pelerinajul complex, oscilant şi autoreflexiv; efeminarea, apa şi focul; ofensiva materiei împotriva formei, monumentalul; cruzimea şi rafinamentul, înţelepciunea, nebunia şi, în final, activitatea artistică intelectualizată în exces, supremaţia spiritului.
Dana Nicoleta Popescu subliniază dezagregarea, distrugerea şi moartea ca motive comune, prezente la autorii analizaţi. Aşa cum anunţa încă de la început, ea şi-a propus să scoată în evidenţă “similitudinea structurală şi tematică” a romanelor lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa şi Mateiu I. Caragiale, rezistând tentaţiei unei dizertaţii mai ample, dar care s-ar fi intersectat cu drumuri bătătorite şi care ar fi scăzut, cu siguranţă, din claritatea şi coerenţa demersului său.
Craii balcanici îşi anticipează destinul anunţat de visul premonitor din finalul romanului, ca şi Ghepardul care-şi simte aproape “stingerea la zenit”. Citez: “moartea şi sordidul se înlănţuie în imaginile devastate de sfârşit de bal: rochii mototolite, feţe livide, lumânări care fumegă… Caldarâmul stropit cu sângele boilor aduşi de la abator (n.r. – aici am regăsit un gen de imagini pe care le vom întâlni mai târziu în filmele lui Fellini) materializează metafora din mintea Ghepardului, care-şi priveşte semenii prinşi în dansul haotic al balului. Gheparzii şi leii sunt condamnaţi şi-şi dau cu toţii sfârşitul prin moartea lui don Fabrizio Corbera, principe de Salina”. Aşa dispar în neant Paşadia şi Pantazi… chiar şi ghepardul real, cel din regnul animal, ţine să confirme metafora, amintindu-ne că este pe lista speciilor ameninţate, la propriu, cu dispariţia.
Despre “Craii de Curtea Veche”, operă capitală a lui Mateiu I. Caragiale, în care acesta a investit parcă – într-un imbold specific stilului – toată imaginaţia şi resursele sale, Dana Nicoleta Popescu spune că “respiră spiritul barocului etern”.
Stilul baroc, caracterizat prin utilizarea exagerată a detaliilor migăloase, realizate uneori cu exces de zel, este ilustrat în excelentul pasaj luxuriant al “hagialâcurilor”, în care autorul produce cu exuberanţă efecte dramatice: “Străjuiau pe înălţimi ruine semeţe în falduri de iederă, zăceau cotropite de veninoasă verdeaţă surpături de cetăţi. Palate părăsite aţipeau în paragina grădinilor unde zeităţi de piatră, în veşmânt de muşchi, privesc zâmbind cum vântul toamnei spulberă troieni ruginii de frunze, grădinile cu fântâni unde apele nu mai joacă. Beteala lunii pline se revărsa peste vechi orăşele adormite; pâlpâiau pe mlaştini văpăi zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriaşe aprinzând deasupră-le ceaţa ca un pojar” etc.  
Pasajul e arhicunoscut, dar am zăbovit asupra lui pentru că un asemenea exemplu de bogăţie lingvistică nu poate decât să ne pună pe gânduri. Dacă ar rezona la valorile acestui “baroc etern, recurent în istoria culturii”, care o fascinează pe Dana Nicoleta Popescu, cei care se proclamă responsabili cu educaţia l-ar introduce fără ezitare în circuitul studiului şcolar. Şi asta pentru că barocul este, în esenţă, antiteza schematismului în gândire şi exprimare care îngrădeşte dramatic orizontul tinerilor de azi.
Paginile acestea memorabile din “Craii de Curtea Veche” subliniază totala contradicţie cu limba stearpă de azi, sărăcită, în fondul ei uzual, de circa 30.000 de cuvinte (lucru valabil pentru segmentul de până la 25-30 de ani)– aşa cum avertiza criticul literar Lucian Alexiu, într-o dizertaţie privind involuţia limbii române, incredibil accelerată în ultimele două decenii. Fenomenul este vizibil şi într-o vastă zonă din noua literatură, o literatură rece ca lumina de neon şi îmbibată cu termeni englezeşti sau mai bine zis engleziţi, care ne duc cu gândul la “romgleza” evocată, cu tristă ironie, de scriitorul Radu Paraschivescu.
Şi dacă tot vorbim de contextul cultural de azi, ne punem fireasca întrebare dacă mai există cititori pentru o asemenea capodoperă singulară. “Mai există astăzi adevăraţi mateini?” – se întreabă la rându-i Matei Călinescu, în ale sale “Amintiri de lectură”. Presupunând că da, exegetul evocă un tip de (re)lectură care presupune cucernicie, “recitirea interioară a textului şi reoralizarea lui liturgică”. Asta în timp ce Mihai Zamfir, în “Cealaltă faţă a poeziei”, vorbea despre o lectură poematică, ce ar putea face chiar abstracţie de firul epic.
O lectură încetinită este, într-adevăr, necesară pentru a asocia superbele imagini ale grandorii decadente cu tema aristocraţiei muribunde, a disoluţiei unei clase, sau, mai mult, a unei rase căci Lampedusa îi pune în contrast pe Gheparzi, pe Lei – cei sortiţi pieirii, cu Şacalii cei voraci şi oportunişti (vezi tipologia lui Pirgu, simbol al parvenitismului, cel mai detestat personaj din “Craii de Curtea Veche”).
Ion Negoiţescu, în a sa “Istorie a Literaturii române”, observa cum Mateiu Caragiale “dă aură urâtului moral”, folosind în mod paradoxal, un exacerbat estetism. Lucru valabil şi acolo unde te-ai aştepta mai puţin, la portretele feminine. Începând Pena Corcoduşa, toate aceste personaje sunt zugrăvite în tuşe tari: “femeile ce slujiseră de matcă – greaca ursuză şi sanchie, clocindu-şi cu gura încleştată lunga dambla între hârdaiele de neramzi şi de gazii, sârba haină şi dârjă care, pe patul morţii, scuipase grijania în barba popii şi-şi dase sufletul blestemându-şi copiii, braşoveanca zăcaşă şi făţarnică roasă de schiros şi de pizmă – înveninaseră şi mai mult acel sânge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile şi beteşuguri, dar ascuţiseră totdeodată şi deşteptăciunea celor născuţi dintr-însul, acea stearpă deşteptăciune, nesănătoasă şi ea poate, care atinsese o aşa înaltă stepenă de agerime la vlăstarul cel din urmă”.
Aici se vădeşte o asemănare cu aplecarea lui Salina din „Ghepardul” pentru astronomie, pentru calculul planetar. O pasiune în ton cu pasivitatea personajului, pasiune văzută de Florian Potra, prefaţatorul ediţiei române a „Ghepardului” din 1973 drept „voluptate frigidă, siderală”. Lumea astrelor este, până la urmă, o lume amăgitoare, ca şi cea a Crailor lui Caragiale.
Tipologiile feminine de care făceam vorbire se multiplică la nesfârşit, de la cele două fete mari ale Arnotenilor la „cocoşneţe de mahala uşarnice, puţind a sărăcie, preotese, moaşe, dulceţărese, femei de rând meştere să dea cu cărţile sau să citească în cafea”. În ce măsură este aceasta o dovadă de misoginism, veţi afla din paginile cărţii Danei Nicoleta Popescu…
Desigur, între cei doi autori există şi diferenţe: în timp ce „Ghepardul reprezintă un somptuos, dar delicat poem al morţii”, Craii lui Mateiu Caragiale au un aer inconfundabil de ”balcanism fascinant şi pervers”. Dar şi similitudini incredibile: Ghepardul se stinge într-o ultimă izbucnire senzuală, moartea luând chipul unei tinere doamne în costum de călătorie, în timp ce Paşadia este golit de seva bărbătească, dar şi de seva vieţii, de o „voluptoasă lipitoare” – „unealtă de dezalcătuire şi nimicire”. Paralelismele continuă: Raşelicăi Nachmansohn îi corespunde ispitoarea Angelica Sedara – „atât de frumoasă amforă, bucşită cu galbeni”, iar lui Gore Pirgu – Calogero Sedara, o altă slugă mieroasă.
Şi, tot aşa, comparaţiile incitante sunt devoalate treptat cititorului de către autoarea care se dovedeşte a fi un nu numai exeget atent la detalii, dar şi o admiratoare a operei lui Mateiu Caragiale şi Lampedusa, reunite sub semnul aceluiaşi fascinant curent artistic.
În final, vreau să-i mulţumesc doamnei Dana Nicoleta Popescu pentru inspiraţia de a-şi lansa cartea despre baroc la Lugoj, oraş ce are, în centrul său geografic, dar şi spiritual, „cea mai barocă biserică ortodoxă din România”, aşa cum o numea Mircea Lăzărescu, vorbind despre a sa „axis mundi”. Este un gest binevenit şi, sunt încredinţat, deloc întâmplător.