* Ce altceva poate fi poezia decât o discuţie cu acel alter ego, presărată cu metafore impresionante?
* Cu ajutorul poeziei, despărţindu-se de zei, poetul are ambiţia de a vedea „cât din lume e firesc şi cât e absurd”.

Cuvintele se întâlnesc şi dau naştere unor metafore surprinzătoare, de mare calitate. De fapt, această carte – şi probabil şi altele – trăieşte/trăiesc prin metaforă. Predispoziţia poetului înseamnă talent şi multă pasiune, dublate şi de o frumoasă cultură – cum, de altfel, menţionează şi prefaţatorul cărţii, Tudor Ghideanu.
Valoarea poeziei sale nu constă atât în „recuzită” sui generis, cât în ludicul ei. Talentul şi forţa poemelor ne amintesc de năvalnicul întru vers, Dan David, din cartea lui intitulată „Eu vă iubesc pe toţi”.
Cam aşa se petrec lucrurile în minunata carte „Apocalipsa de fiecare zi”, apărută la PRINCEPS EDIT, în 2009.

„Cui să-i pese că am în aşternut o icoană?” În contradicţie cu E. Cioran, care dorea să sărute o sfântă, Daniel Corbu are în aşternut… poezia, credem noi („Lecţia de abis”).
La un moment dat, totul i se pare poetului obscur, până şi cronicile literare sunt  obscure pentru cel care scrie versuri obscure („Clarviziune obscură”).
Pretextul libertăţii, dar mai ales al poeziei, îl fac pe poet să ne etaleze şcoli şi nume celebre, călugări şi chiar Insula Mare a Brăilei, până când un citat cu majuscule încearcă să ne lămurească sau măcar să bănuim că „Din când în când se deschide o pâine/ şi prin ea bâiguie umbra, iar rugăciunea nu este decât o biată torţă plimbată prin ploaie”. Şi, încheie poetul: „În rest apocalipsa de fiecare zi/ pe când adevărata moarte vine enervant de încet”.
Coloratura metaforei este credibilă, mai ales prin dezinvoltura sa – vezi „Apocalipsa de fiecare zi”. Învăţămintele Bibliei, metafore cum ar fi: „Suflete aruncate în trup ca regele/ într-un umbros sarcofag” şi multe altele – chiar nu lipseşte un CD cumpărat pentru suflet – , paradoxal, autorul ne convinge, fiind vorba, în acelaşi timp, şi de o nouă întâlnire a cuvintelor – Noi veşti despre pasărea oarbă Dali, pg. 16-17. Cu tot arsenalul de cuvinte, pentru că este un adevărat iureş al poemelor întru elucidarea întrebărilor, el zice: „Eu cu cine mă înfrunt în labirintul ăsta de vorbe?”, pentru că, oarecum, zădărnicia ne învăluie pe toţi. Dar, pentru o clipă, poemul realizat încearcă, prin visare, să anuleze sau mai ales să facă uitată această zădărnicie, pg. 47, „Miezopoetica”, pe care îl redăm: „Până şi alfabetul în care vorbesc e-o tristeţe,/ Ce eşti tu suflete al meu/ dacă nu o adunare de nopţi o coaliţie/ de şoapte?/ La miezul nopţii cu ploile zornăind în memorie/ ţie mă dărui întreg nerostit floare a dezastrului/ intru în mine ca într-o ţară cu oglinzi/ mişcătoare/ cu tine odată mă citesc hipocrite lecteur – expresie folosită de T.S. Eliot, în celebrul poem „Tărâm pustiu” -/ amintirea îngropată adânc răsare ca textele vechi/ prin foliile de papirus./ Intru în mine ca-ntr-o ţară/ cu oglinzi mişcătoare. Ferestrele sfâşie noaptea./ Şi totul ca o salvă de tun/ într-un sat din Burgundia toamna/ Eu cu cine mă-nfrunt în labirintul ăsta de vorbe?” Mai departe găsim şi o aluzie sarcastică, credem noi, îndreptăţită „la făcătura ce-şi trăieşte/ clipe de glorie. Şi: „fericit cel ce se lasă copleşit de mireasma/ acestei lumi/ că a lui va fi evanescenţa!” – intuind că numai talentul nu-ţi ajunge, ci şi tenacitatea împletită cu marea pasiune întru vers.
Profund este poemul Fratele Iuda, cu un sfârşit memorabil: „Răscumpără-mă, frate Iuda/ şi pe câţi arginţi vei vrea/ pe mine la nesfârşit vinde-mă!” – final ce aminteşte de un celebru poem eminescian, dar cu o cu totul altă conotaţie – pg. 19.
„Prietenii răsturnau pe trotuar valize cu/ îngeri/ serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi/ şi nu ştiam cum să te mai mint moarte/ care ani de-a rândul ai acoperit spaţiile albe/ din poemele mele” – şi spunem că acest fragment din poemul „Încoronare cu lacrimi” – cu un moto din N. Stănescu – este de o frumuseţe şi de o singularitate mai puţin întâlnite. Şi, mai departe: „Că de ani şi ani mama purta în braţe/ o biserică”, încheind cu „un popor fără zei nu poate fi un popor fericit”, pg. 26, „Un înger îngropat în spatele casei”.
„Tu-mi spui că după Golgota/ orice tragedie e imperfectă… că laşitatea-i frânghia de împodobit bucuria” – la noi laşitatea, zic eu, a fost confortabilă şi verticală – pg. 27, „Eonul marelui damnat”. Parafrazând mari poeţi, el se alătură acestora prin concepţie şi trăire poetică.
Profesionistul face din stări anodine poeme remarcabile, vezi „Bună seara”, pg. 28.
Mai departe, spicuim din „Despărţirea de zei”: „în singurătate înălţăm o casă cu pereţii de vânt/ cu acoperişul de ceaţă./ Eu tată aveam o mireasă ce nu semăna/ cu a lor/ eu aveam un suflet de bejenie în plus/ îmi iubeam morţii cuvintele apoteozele furtunile”. În răspăr cu cabotinul, autorul completează: „Dar eu sunt acea arătare ciudată/ care încă din copilărie lucra la-ndreptatul/ petalelor”. Şi, urmează: „am şi început să fiu suspectat de vărsare de/ lacrimi deşi n-am scris încă poemele esenţiale./” – Ba da, gândindu-ne şi la alte cărţi semnate de acelaşi autor – şi, mai departe: „deşi n-am spus încă acele cuvinte pe care cineva/ citindu-le ar orbi”. Poemul este în linia celor mai izbutite şi merită toată consideraţia noastră.
De-acum, Daniel Corbu ar putea să nu-şi mai semneze cărţile. Îl vom recunoaşte după particularitatea metaforelor.
La orice pagină deschizi cartea, găseşti un poem sau o metaforă memorabile, aşa cum se petrece la pg. 81, cu poemul „Ştreangul negru”: „Într-o cameră cu ziduri livreşti/ într-un oraş limbut/ zilnic priveai ştreangul negru/ ştreangul negru… Salivă răstignită şi aprige ovaţii”.
Ignorarea acestui poet, de o forţă metaforică copleşitoare – mai ales de către criticii literari cu putere de decizie – ar însemna o greşeală pe care o vom regreta mai devreme sau mai târziu.
Cartea – profundă, labirintică, acoperită de o explozie de metafore, recomandă un poet excepţional şi, dacă ne amintim de o prefaţă la o carte anterioară semnată de poetul Ion Mircea, suntem aproape convinşi că Daniel Corbu poate fi un mare poet.
Ochii noştri şi sufletul se bucură când asemenea lucruri îşi fac apariţia în Iaşul cel fără de pereche.