În numărul 44 al colecţiei „Opera omnia” păstorită de Valeriu Stancu, la Editura Tipo Moldova din Iaşi, Simion Bogdănescu îşi publică volumul antologic Spleen călugăresc. Conform specificului colecţiei, volumul nu este o simplă antologie din cărţile poetului, derulate după criteriul cronologic, ci doreşte să fie o reconfigurare a operei care să dea o imagine „finală” asupra imaginarului poetic al autorului.
Dacă ne raportăm la „complexele de cultură” ale istoriei literare româneşti, prin naştere (27 octombrie 1951, satul Hupca, Bogdăneşti, judeţul Vaslui), Simion Bogdănescu aparţine generaţiei ’80, dar, prin debut editorial şi consacrare, generaţiei ’90 (Totem interior, Editura Arania, Braşov, 1991). În realitate, autorul este neclasificabil din acest punct de vedere, modernitatea lui răsărind deopotrivă din eminescianism, bacovianism, blagianism, barbianism, nichitastănecism şi am putea continua cu alte isme, dacă trimiterea n-ar deveni irelevantă. Dincolo de spaţiul poetic propriu-zis, Simion Bogdănescu a publicat aforisme, proză scurtă, eseistică, genuri practicate cu aceeaşi exigenţă pe care a dovedit-o în lirică.1
Prin voinţa de rafinament estetic şi „potrivire a cuvintelor”, Simion Bogdănescu pare să descindă din familia barbienilor, deşi Ion Barbu rămâne intangibil în rigoarea cu care şi-a construit Cartea canonică numită Joc secund (1930), carte care n-a putut fi ajunsă şi înţeleasă nu doar în secolul al XX-lea. Poate că titlul oximoronic Spleen călugăresc vrea să sugereze finalul unei experienţe existenţiale de tip barbian, fiindcă rigoarea ascetică a Jocului secund venea după o traversare exacerbat dionisiacă a existenţei. Spleen-ul, sentiment vag izvodit din vechea melancolie romantică, este o obsesie a simboliştilor, de la care a trecut şi-n lirica secolului al XX-lea. Ermetismul modern a păstrat încapsularea stărilor afective difuze în simboluri. Cel de pornire „programatică” este enigmaticul şarpe biblic, din care descinde condiţia umană însăşi. Cartea lui Simion Bogdănescu se deschide cu Elegia şarpelui, cel înconjurat de atâta clarobscur, „măsura nopţii” care-şi poartă „în foc inelele de ură”, căci a zvârlit oamenilor „ca pe lasou cărarea”, iar ei, înspăimântaţi, îl lovesc cu ciomegele. Numai poetul îi vede sfinţenia: „Va mai fi neştine să te ia?/ Vei mai asfinţi cândva pe zare?/ Şarpe tu, de dragoste curea,/ Funie sfinţită din cărare…”