Eu nu sunt cu nimic un poet mai bun decât poliţistul criminalist Costel Stancu din Reşiţa, care a publicat de curând a zecea carte de versuri, „Înghiţitorul de creioane“, la Editura „TIM Reşiţa“.
„Când scrii, treci din albul pietrificat al hârtiei/ în fiinţa ei curgătoare. E ca şi cum ai părăsi/ această lume curat, aidoma unei/ păsări cu guşa goală.“ (Trecerea). Am ales din lucrare aceste cuvinte fragmentate de bare pentru că ar putea fi un motto la modesta mea scriere despre ele. Modestă pentru că un comentariu adecvat la valoarea scrierilor lui Stancu ar merita un studiu, nu o cronică.
Inefabilul nu vine aici din fragmente de realitate mult căutate, ci din starea de risc existenţial. Riscul şi numai riscul dă vagul imponderabil al metafizicii unui poet expresionist de prim rang. Chiar dacă la debutul său a fost suprarealist, pe măsură ce tragicul a invadat strofele poemelor, acestea au căpătat luciul nefardat al morţii.
Iată ce mai este existenţa pentru el: „Viaţa? Corabie pe care o târăsc după mine/ pe uscat. O pasăre neagră, imensă, cuibăreşte/ în vârful catargului, îngreunându-mi mersul./ În urma mea rămân dâre adânci/ ca amintirile unei călătorii în cer./ Visez că ajung pe malul unei ape,/ o sărut, cercurile ei se lărgesc,/ mă cuprind …“ (Vedere).
Lirismul contorsionat se desface într-un epic pur şi trist, dar calm, în întregime controlat. Absolutul sugestiei e de o frumuseţe magică: „Păşeşti hotărât, ai auzit că inima pădurii/ e într-o mură coaptă pe întuneric“ din Iniţierea, ori câteva rânduri mai jos în acelaşi text: „E linişte ca-ntr-o umbră de copil adormit“.
„Rugă“, „Dansul“, „Credinţa“, „Cântecul mirelui“, „Luarea în piept“, „Muchia“ sunt conţinuturi lirice abisale şi perfect proporţionate, ca nişte capodopere. Fiecare merită o analiză literară individuală, justificată de valoarea cu totul ieşită din comun. Voi cita însă integral „Nu de moarte…“ pentru că este reprezentativă pentru metafizica lui Costel Stancu: „Nu de moarte mă tem. Ci de uşurinţa/ cu care m-aş putea obişnui cu lumea/ de dincolo, uitând-o pe aceasta./ Mă împiedic mereu de propriu-mi trup/ ca de un prag blestemat. Paznicul porţii/ îmbie doar jumătatea nevăzută/ să intre. Dar tu mă vrei întreg, Doamne./ Întreg şi singur. Abia acum înţeleg: dacă păsările ar cânta toate deodată,/ le-ar mai asculta cineva?“.
Lipsa totală a certitudinilor, în ciuda unor radicale eforturi de cunoaştere, îi prelungeşte nefiinţa în fiinţă până în punctul din care ele nu se mai disting bine şi, oricum, nu se mai disting separat: „(…) Mă opresc, descumpănit,/ la mijloc de drum. Nu mai ştiu încotro/ s-o apuc şi nici dacă/ am fost cândva sau mai sunt.“ (Viziune).
Starea în care scrie este una de durere intensă şi, fiindcă şi-a alungat frica de moarte, durerea lui sufletească este absconsă, gonind în plin absurd cu toate simptomele ei: „Durerea – rădăcină de nuc bătrân/ deasupra căreia norii se rup/ şi începe ploaia. Viaţa mea/ se apleacă la pământ/ – un fir de iarbă/ pe care s-a suit un gândac uriaş/ să vadă curcubeul/ mai aproape, tot mai aproape.“ (Ploaia).
Odată cu anularea fricii de moarte, şi-a distrus şi percepţia firească asupra realului şi de aceea i-a dispărut şi sentimentul vieţii: „Trăiesc clipe lungi, neutre,/ aidoma îmbrăţişărilor unei femei de sticlă/ a cărei transparenţă ascunde/ semnele morţii.“ (Greşeala) Costel Stancu crede în pedeapsa divină: „În locul de unde ridic piatra/ să o arunc în obrazul celuilalt, /rămâne o groapă care îmi va fi,/ în cele din urmă, mormânt.“ (Greşeala).
Fiindcă a lui carne îi dă senzaţia de vulnerabilitate şi de neputinţă, poetul evadează din trup, şamanizând deopotrivă în propria sa reprezentare despre sine şi în credinţa în Dumnezeu. Credinţa îl face smerit, durerea dă intensitate materialităţii sale plutitoare şi, la un moment anumit, realul fuzionează cu non-realul, transformând lumea: „Eu şi astăzi mai cred/ că imaginaţia mea m-a salvat.“ (Salt mortal).
Când, la reflux, se retrage în trup cu întreaga sa fiinţă, ceea ce nu mai este el însuşi îi devine absurd iar pacea îi este readusă în suflet de rugăciune: „Doar luna ne priveşte/ cu resemnarea unei femei sterpe.“ (Întoarcerea). Exigenţa neomenească dă vieţii sale un ritm precipitat şi continuu: „– femeia e singura clipă/ de răgaz a lui Dumnezeu.“ (Tablou). Sau: „(…) Dar tu nu te încrezi decât/ în transparenţa nisipului din clepsidră,/ în înţelepciunea ochiului de a se/ lăsa înşelat./ Te-ai săturat să trăieşti/ cu tine însuţi ca o fiară ce alăptează,/ pe furiş, puiul prăzii sale. Scrii şi te rogi.“ (Trecerea).
Ceea ce rămâne din Costel Stancu după asemenea stări nu-i de invidiat: un autoportret real şi un autoportret virtual, care se contrapun. Autoportretul real: „Am sângerat cât un apus întreg. Acum/ stau gol în mijlocul încăperii/ – o vază rară în care nimeni/ nu pune flori de teamă să nu-i/ scadă valoarea.“ (Renaşterea). Autoportretul virtual: „Aştept să se nască un copil/ şi să mă spargă, luându-mă la ţintă/ cum iei vrabia de pe gard. Atunci/ m-aş simţi iarăşi viu. Din fiecare ciob/ i-aş face câte un zmeu colorat,/ să aibă ce înălţa în cer.“ (Renaşterea).
Şi iată ce îşi propune în „Înghiţitorul de creioane“, ce aşteaptă de la viaţa care i-a rămas: „M-am plictisit să tot fiu spectator la/ clipa de nesiguranţă a echilibristului,/ vreau să o simt eu însumi, acolo sus/ unde fiecare îşi retrăieşte viaţa/ altfel de cum a fost.“ (Prima zi).
Costel Stancu este un poet de primă mână, pe care nu îl va învinge istoria.