Spunem din capul locului că invitaţia la dialog, lansată în acest volum (Dialog cu umbra mea), aparţine unei poete. Altfel zis, d-na Maria-Elena Cuşnir, străină de orice ifose scientiste, nu va invoca stilistica sociologică bahtiniană ori condiţia bivocă a cuvântului („la două voci”, cum ar fi zis M.M. Bahtin); dar ştie, ca şi savantul rus, că înţelegerea însăşi este dialogică şi că acest cuvânt dialogic reprezintă „cel mai înalt grad de socialitate” (interioară, fireşte). Mai mult, cunoaşterea dialogică este o întâlnire.
Aşa fiind, provocând „întâlniri”, Maria-Elena Cuşnir dialoghează. Cei care se vor fi apropiat, circumspecţi sau încrezători, de poezia Mariei-Elena Cuşnir, de izbitoare fastuozitate metaforică, râvnind a ancora la himericul mal al idealităţii au luat, probabil, notă de o precizare-definiţie pe care autoarea însăşi o lansa explicit: poemul ar fi „dialogul dintre pământ şi cer”, oferind „simfonia metaforelor”. Având la îndemână această cheie hermeneutică, înţelegem şi vorbele regretatului Cezar Ivănescu, cel care îi veghease devenirea şi sub a cărui recomandare (şi în numele unei editoriale fidelităţi „junimiste”) poeta din Suceava îşi tipărise, ritmic, plachetele sub directoratul cezaric. Marele poet desluşea în acele stihuri „o poezie abstractă, pulsând de spiritualitate”, subjugată de o vrajă orfică, o poezie care încerca a se desprinde de materialitate şi de ancora biografismului. Totuşi, la vârsta recapitulărilor nostalgice, poeta nu creează într-un laborator aseptic. Ea pândeşte „cuvinte stelare” şi tăcerea viselor, râvneşte – inundată de tristeţi irepresibile – asceza „în palmele cerului”, ştie că poezia – ispitindu-ne labirintic – e „fiorul/ Aventurii ascunse” (v. Un chip al poeziei). Dincolo de balansul căutărilor, simte apăsarea nemiloasă a timpului inextensibil, sentimentul trecerii, „colţii morţii”, clipirile hăului.