„Ave Maria”,
cartea iubirii geloase pe demoni

Ironist şi boem, Gheorghe Smeoreanu etalează în „Ave Maria”, editura Tiparg, 2005, prin parafrază antihabotnicie şi parodie de vin pelin, poeme diferit titrate, dar care parcă sunt ale unei singure nopţi, cea de Crăciun, dedicată nu naşterii pruncului, ci dragostei carnale, plăsmuitoare.
Autorul demitizează, astfel, în alerte jocuri maliţioase, mitul imaculatei concepţii, dintr-o viziune retropăgână, păgânismul fiind – remember – cea mai veche religie umană, venerarea naturii. Natura feminină îi este icoană vie, iar nu mistică:
„Eşti atât de bună, Evellin / încât Dumnezeu cerşeşte de la tine / iar tu Îi dăruieşti un prunc năzdrăvan, / i-L pui ca un bănuţ în palmă / Să aibă şi Domnul cu ce să îşi bucure / bătrâneţile sale” (Bătrâneţile Domnului, pag. 57).
Smeoreanu este, evident, un partizan al atitudinii postmoderniste, dar, prin respiraţia interioară a emoţiei, aminteşte de Spiridon Popescu: „Dar ce ne pasă nouă, noi iubim/cu patimă şi fără de tămâie/şi de la dormitor la ţintirim/e-un drum ca de la tine la Marie… Măcar de ne-am iubi la fel şi morţi/ar fi o ispăşire nesfârşită!/Pe Prunc acum deja îl atrag la sorţi/Pe noi ne lasă soarta în ispită”… (XVI, pag. 22)
Aluzia sexuală revine frecvent în aceşti psalmi păgâni, ostentativi, stingherind probabil firile ipocrite:
„Cel ce te are/nu îşi bagă în seamă degetele/însă eu mă gândesc/ce fericite degete are”… „De buzele lui şi despre sexul lui/nici nu îndrăznesc să vorbesc/fericirea lor mintea mea nu o poate cuprinde”…