George Vulturescu scrie versuri pentru cei care ştiu că, sub hlamida de ceaţă, poetul îşi desferecă vocea strigând disperat când oamenii îl confundă cu îngerul. Cel ce-i dictează cuvintele nu-i dă răgaz de odihnă, iar el scrie până deszăvorăşte versul.
Ai sentimentul că în fiecare moment urmăreşte metamorfoza creaţiei, cuvintele interacţionează şi se „întind peste lume ca un nor radioactiv” antrenându-te într-o sărbătoare care cinsteşte ocrotitorul poeziei. Eşti tentat să cauţi în lăuntrul tău să vezi dacă nu cumva există, chiar şi într-o stare latentă, un poem pe care tocmai l-ai împrumutat sau care, deja, locuieşte în tine. „Dar poemele nu apar prin descendenţă, prin sciziune, ca râmele/ fiecare cuvânt al lor e nou/ te cutremuri în faţa lui/ de sub cangrena pielii/ de pe amintiri/ el dezgroapă copilul/ din noi”.  
Percepţia vizuală a lucrurilor nereale dă aparenţa încifrării şi scoate în evidenţă materia flăcării pentru „a vedea chipul descărnat al beznei”. Poetul duce pe umeri „grinzi de texte” pentru că îi repugnă stilul siropos al vorbirii curente şi se încumetă să privească spre măreţia şi tăcerea crestelor.
„Ochiul orb”, întâlnit frecvent, este o coordonată care indică nordul spiritului, „nordul este când vezi” altfel, ochiul orb, „este egal cu noaptea”, cu necunoaşterea.
Nordul şi ochiul orb străbat, obsedant, scrisul lui George Vulturescu trădând temeritatea poetului în spaţiul înconjurător.