Războiul cu pădurea, ultimul volum de versuri al scriitorului Florian Stanciu, apărut la Editura Eminescu, în 2007, este o carte aşezată sub semnul nostalgiei, al lumii văzută ca spectacol unic, irepetabil. Poetul revine permanent într-un univers de simboluri foarte coerente, miracolul existenţei fiind surprins în variate ipostaze.
Încă din prima secţiune a volumului, amplă, Războiul cu pădurea (file amânate, file cenzurate) natura, spaţiul exterior, perfect rezoneur al stărilor de spirit, se înstăpâneşte ca o prezenţă extrem de palpabilă, surprinsă într-o multitudine de forme şi imagini. Coexistenţa dintre fiinţa umană şi cadrul exterior (personificat) este esenţială, războiul, simbolic, vizează atingerea stării de comuniune perfectă, împăcarea, înţelegerea. Elementele cadrului exterior constituie secvenţe ale unei lumi cu o puternică viaţă interioară, sunt frecvent transferate asupra naturii senzaţii, reflexii, trăiri umane. Natura nu e un banal decor, ci o stare de spirit. Astfel copacii oblăduiesc sub coroanele lor clipele ce „torc şi prefiră liniştea” şi „în împărăţia salcâmilor troieniţi de floare/ reci limpezimi te spală de zgura viselor” (Prietenii tăi cei mai buni copacii). Într-un alt poem, apa, elementul regenerator, măsoară şi trecerea timpului: „Memoria apei/ leagănă mai leagănă/ un soare iernatic”. Permanenţa naturii este uşor de descifrat şi în multitudinea de elemente ce o compun: pădurea, salcâmii, zăpada, frunza, malul râului, florile, privighetori, umbrişuri, luminiş, muntele, ţărmul etc.
În primul poem al volumului, alegoric, Ecouri dintr-un recviem întrerupt, litania spectatorului se aude distinct, căci dezordinea ce se instalează în legea firii generează o ruptură: „Măcelăriţi de-a valma salcâmii/ meniţi ei şi inima ta să-şi fie una”. Metalul, fulgerul, moartea, osemintele, devin repere certe ale suferinţei celui ce priveşte cum „Veneau rinocerii de fier să iscă-/ lească pufăind grohăind văzduhul priveliştea”. Oare de unde poate veni salvarea, încotro se află limanul salvator, ieşirea din acest spaţiu în care lumina zilei e mâncată de „o pecingine fără leac”? Sensul parabolei poate fi descifrat parţial şi de restul poemelor. Totdeauna există un spaţiu protector care trebuie să rămână însă nealterat, care trebuie ferit de intruziunea răului.