Deschid cu nerăbdare cartea, ademenit de renumele poetului dar şi de faptul că ni se înfăţişează o antologie, în regia autorului, cuprinzând evoluţia lirică de peste 20 de ani. Din capul locului mă încearcă un disconfort produs de faptul că fasciculele cărţii se dezmembrează la cea mai mică răsfoire. Editura, după cum vedeţi, este una de renume şi mă întreb dacă  am avut parte, tocmai eu, de vreun rebut. Sunt atent la numerotarea paginilor şi cercetez fiecare poem, cu o oarecare uşurinţă dislocând, pe rând, filele. Nu este acesta detaliul cel mai important al cărţii.
Din „nota autorului” am înţeles că dispunerea textelor este în ordine inversă apariţiei lor în volume, adică de la Gloria milei (2003), la Ceremonii insidioase (1985), în scopul redescoperirii emoţiei întoarcerii în timp.
Adrian Alui Gheorghe este un poet care se bucură de taina cuvintelor, iar în creaţia sa, nu organizarea poemului este prioritară ci muzicalitatea unei simfonii moderne care concură la producerea unui efect sonor aparent disfuncţional, şi care ilustrează o lume abstractă. În poemul „Hai, Reiner!” locuitorii unei lumi „care se înghesuia să urce în cer”, se tocmesc cu moartea şi stabilesc o ordine aleatorie. Dacă Paul „descarcă luna în curte”, sau „doarme cu femeia lui”, „însămânţează cu nisip câmpiile de la est…”ori este „în târgul de câini să-i înveţe să urle ca oamenii” , moartea îl păsuieşte luând în schimb pe Reiner, Ezra, Dimitrie, Federico, Iacinto, Carlos, Piotr… Paul va urca în cer după ce îşi va termina treburile prin curte, după ce însămânţează pământul. Pe şovăitorul Reiner, nemulţumit de ordinea urcării la ceruri, moartea îl îmbărbătează spunându-i: Cântecul „trece prin guşa unei păsări  ca un glonţ/ nu ştii în sângele cui se va opri”.