Melancolii de duminică –
Liliana Rus
O aură aristocratică – în expresie şi sensibilitate – pluteşte peste mai toate poemele Lilianei Rus. O retragere în melancolie unde lucrurile şi fiinţele au o diafanitate proprie, înconjurate de mister. Fiind mereu în aşteptare, poeta îşi pune Prinţul la adăpost – unde credem că s-ar putea întâmpla parcă o retrăire a altei vieţi. Locuirea într-o altă lume, în alt secol, cu inspiraţie uneori, o face pe autoare să fugă de diurn, desigur, nu întotdeauna. Din întâmplările insignifiante – „… promiţându-ne plăci de patefon cu orchestre cântând ninsorile ce vor veni” – ia naştere o poezie sensibilă, într-un mic univers, clădit pe visare. Poeta este sinceră cu sine însăşi pentru simplul motiv că pe Nicolas – ? – îl îndeamnă să nu se lase păcălit!… „Aristocraţia mea!… Scaunul de la fereastră, globul în care-mi păstrez aburul plăpând al adolescenţei şi culoarea corozivă a lucidităţii” – (pag. 16). Nu ne lăsăm înşelaţi decât de pantomima pe care o încearcă în vers unde poezia, mai de fiecare dată, izbuteşte. Noi bănuim că ea este patronată de o luciditate tardivă, după ce, cu alte cuvinte, actul poetic s-a încheiat. Poate „culoarea corozivă a lucidităţii” este gândul că Nicolas este departe şi nu va ajunge la el prea curând.
Dar nu toate poemele sunt la fel. „Lumina crudă ca o bilă de fildeş” pare să işte „momentul scurt în care se dezvăluie singurătatea ca lama unui brici. Solzii ei lucioşi cărora doar pâsla înserării le poate stinge tăişul” – (pag. 15).
Se pare că Nicolas devine o obsesie sau mai degrabă un pretext în a-şi compune unele poeme, de vreme ce îl întâlnim din nou la pag. 26. „Mi-ar fi plăcut să cânt cu tine, Nicolas, într-o lume cuminte, neconsumată, într-o lume interzisă… ”; şi, mai departe: „O mică demenţă imaginată de o femeie care cântă doar în acvariu. O poftă alcoolică, uriaşă, care îmi hărţuieşte mintea ferfeniţită ca o coridă după spectacol” – unde sacrificiul merge laolaltă cu absurdul.
Mai departe, autoarea trăieşte într-o continuă mirare şi într-o magie: „…Oraşul lui vine dinspre mare cu ochii caselor larg deschişi. În odaia mea înfloresc pomi de mimoză, simt boarea firului de nisip sosit din deşert, mirosul soarelui din câmpia aprinsă de chiparoşi. Îmi aranjez lumina în păr, probez rochii la întâmplare, îndrăgostită de harababura de puf şi festoane. Voi călători agăţată de-o fereastră deschisă. Voi zbura până la ţărmul de os ca o rochie albă căzută din lună.”
Nu de puţine ori poezia se află în pur fantastic, cum ar fi poemul de la pag. 35: „Mi-am amintit privirea de pisică a femeii tinere urmărindu-mi mirarea, castanele din părul ei zbătându-se scurt, în gesturi stăpânite. Poveste cu o dalie uriaşă, galbenă în aerul ei cald, surâzând la capătul străzii Soveja, unde valiza mea trecea în mâna femeii-pisică. Sub ochii ei, sunt copil cu riduri împrăştiate ironic şi moale sub bretonul „zizi-jeanmaire” etc.
Remarcabil poemul Nu scriu o carte (şi nu este singurul) pe care îl redăm: „Nu scriu o carte. Învăţ să respir mai adânc în ziua asta mâncată de ploaie. Am să plec în tăcere de lângă voi ca un măslin în căutarea soarelui. Încă mai cântă fanfarele pe treptele mărilor mele. Necruţătoare cu frigul ce sare ca un bici pe suflet, scriu scrisori de dragoste pe vele albe, scrisori imense în care pot ascunde toate ploile cu miros de ferigă. Visele urâte sunt gri-verzi. Înghesuită în triunghiul insomniilor, străbat pământul până la auriu”.
Doamna Liliana Rus a scris o carte plăcută, care te cucereşte prin sinceritate, o carte începută, poate, într-un oraş din Franţa sau cu retrăiri aici, pe aproape, unde se poate visa, chiar „anacronic”, ce ne dezvăluie o poetă cu valenţe reale, nu de puţine ori convingătoare în cele etalate, care te fură, vrei nu vrei, în tărâmul versurilor sale dominate de inspiraţie.
La a doua carte, autoarea menţine echilibrul ideatic, acurateţea versului. Lucru de bun augur, întrucât se pare că o anume încredere în cristalizarea versului a căpătat-o probabil şi prin buna primire de către critici şi poeţi a primei cărţi.
„Melancolii de duminică”, poeme în proză, Ed. CARMINIS, cu o recomandare, pe coperta a patra, de Şt. I. Ghilimescu, 2008.
Liliana Rus
O aură aristocratică – în expresie şi sensibilitate – pluteşte peste mai toate poemele Lilianei Rus. O retragere în melancolie unde lucrurile şi fiinţele au o diafanitate proprie, înconjurate de mister. Fiind mereu în aşteptare, poeta îşi pune Prinţul la adăpost – unde credem că s-ar putea întâmpla parcă o retrăire a altei vieţi. Locuirea într-o altă lume, în alt secol, cu inspiraţie uneori, o face pe autoare să fugă de diurn, desigur, nu întotdeauna. Din întâmplările insignifiante – „… promiţându-ne plăci de patefon cu orchestre cântând ninsorile ce vor veni” – ia naştere o poezie sensibilă, într-un mic univers, clădit pe visare. Poeta este sinceră cu sine însăşi pentru simplul motiv că pe Nicolas – ? – îl îndeamnă să nu se lase păcălit!… „Aristocraţia mea!… Scaunul de la fereastră, globul în care-mi păstrez aburul plăpând al adolescenţei şi culoarea corozivă a lucidităţii” – (pag. 16). Nu ne lăsăm înşelaţi decât de pantomima pe care o încearcă în vers unde poezia, mai de fiecare dată, izbuteşte. Noi bănuim că ea este patronată de o luciditate tardivă, după ce, cu alte cuvinte, actul poetic s-a încheiat. Poate „culoarea corozivă a lucidităţii” este gândul că Nicolas este departe şi nu va ajunge la el prea curând.
Dar nu toate poemele sunt la fel. „Lumina crudă ca o bilă de fildeş” pare să işte „momentul scurt în care se dezvăluie singurătatea ca lama unui brici. Solzii ei lucioşi cărora doar pâsla înserării le poate stinge tăişul” – (pag. 15).
Se pare că Nicolas devine o obsesie sau mai degrabă un pretext în a-şi compune unele poeme, de vreme ce îl întâlnim din nou la pag. 26. „Mi-ar fi plăcut să cânt cu tine, Nicolas, într-o lume cuminte, neconsumată, într-o lume interzisă… ”; şi, mai departe: „O mică demenţă imaginată de o femeie care cântă doar în acvariu. O poftă alcoolică, uriaşă, care îmi hărţuieşte mintea ferfeniţită ca o coridă după spectacol” – unde sacrificiul merge laolaltă cu absurdul.
Mai departe, autoarea trăieşte într-o continuă mirare şi într-o magie: „…Oraşul lui vine dinspre mare cu ochii caselor larg deschişi. În odaia mea înfloresc pomi de mimoză, simt boarea firului de nisip sosit din deşert, mirosul soarelui din câmpia aprinsă de chiparoşi. Îmi aranjez lumina în păr, probez rochii la întâmplare, îndrăgostită de harababura de puf şi festoane. Voi călători agăţată de-o fereastră deschisă. Voi zbura până la ţărmul de os ca o rochie albă căzută din lună.”
Nu de puţine ori poezia se află în pur fantastic, cum ar fi poemul de la pag. 35: „Mi-am amintit privirea de pisică a femeii tinere urmărindu-mi mirarea, castanele din părul ei zbătându-se scurt, în gesturi stăpânite. Poveste cu o dalie uriaşă, galbenă în aerul ei cald, surâzând la capătul străzii Soveja, unde valiza mea trecea în mâna femeii-pisică. Sub ochii ei, sunt copil cu riduri împrăştiate ironic şi moale sub bretonul „zizi-jeanmaire” etc.
Remarcabil poemul Nu scriu o carte (şi nu este singurul) pe care îl redăm: „Nu scriu o carte. Învăţ să respir mai adânc în ziua asta mâncată de ploaie. Am să plec în tăcere de lângă voi ca un măslin în căutarea soarelui. Încă mai cântă fanfarele pe treptele mărilor mele. Necruţătoare cu frigul ce sare ca un bici pe suflet, scriu scrisori de dragoste pe vele albe, scrisori imense în care pot ascunde toate ploile cu miros de ferigă. Visele urâte sunt gri-verzi. Înghesuită în triunghiul insomniilor, străbat pământul până la auriu”.
Doamna Liliana Rus a scris o carte plăcută, care te cucereşte prin sinceritate, o carte începută, poate, într-un oraş din Franţa sau cu retrăiri aici, pe aproape, unde se poate visa, chiar „anacronic”, ce ne dezvăluie o poetă cu valenţe reale, nu de puţine ori convingătoare în cele etalate, care te fură, vrei nu vrei, în tărâmul versurilor sale dominate de inspiraţie.
La a doua carte, autoarea menţine echilibrul ideatic, acurateţea versului. Lucru de bun augur, întrucât se pare că o anume încredere în cristalizarea versului a căpătat-o probabil şi prin buna primire de către critici şi poeţi a primei cărţi.
„Melancolii de duminică”, poeme în proză, Ed. CARMINIS, cu o recomandare, pe coperta a patra, de Şt. I. Ghilimescu, 2008.