Apărută întâi la Paris în 2000, iar abia anul trecut (2008) la Editura ieşeană Junimea, cartea poetului şi eseistului Horia Bădescu, Memoria Fiinţei – Poezia şi sacrul se vrea a fi un manual al bunelor practici cu poezia, un tratat de hermeneutică poetică, un manifest şi chiar o profeţie a poeziei viitoare. Dacă la baza cărţii se află un proiect de doctorat, lucru care ar putea îngreuna lectura cititorilor neavizaţi deoarece autorul foloseşte, în unele locuri, expresii şi argumente academice, în ansamblul ei, cartea poate fi citită de toţi cei care pretind că aspiră la înaltele spirale ale poeziei. Asta deoarece autorul aduce în discuţie raportul dintre poezie şi sacru (numinos), elemente care contribuie la ceea ce Constantin Noica numea devenire întru Fiinţă. Având la origine ideea redactării unei lucrări ştiinţifice, Horia Bădescu se sprijină în argumente sau, în unele locuri, se completează în idei inspirându-se din autori deja cunoscuţi în domeniul hermeneuticii precum Martin Heidegger, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Gilbert Durand, Octavio Paz, René Girard, Rudolf Otto, Lucian Blaga etc.
Ca un adevărat recuperator de memorie, de sacru, de cuvânt rostit în verb, de dumnezeire şi credinţă,  Horia Bădescu se aventurează în căutarea marelui Adevăr, şi anume, a Fiinţei. Cele care proclamă adevărul sunt, în viziunea autorului, poezia şi mistica. „Două căi către cunoaşterea adevărului, care nasc din ceea ce participă la Fiinţă, din ceea ce vieţuieşte, din ceea ce există întru sacru – acolo unde a exista semnifică a fi în, a trăi valoarea Fiinţei, a trăi întru sacru.” Doar participând la realitate, cu ajutorul verbului, poezia, prin rostirea celui care o cântă, poate revela, asemenea misticii ne atenţionează autorul, şi asta pentru că, atât trăirea poetică, cât şi cea mistică, izvorăsc din credinţă, indiferent de zeul în care poetul se găseşte. În viziunea lui Horia Bădescu, o viziune de altfel unificatoare „Dumnezeul poeziei nu este nici Vişnu, nici Set, nici Alah, nici Elohim. Dumnezeul poeziei este al tuturor şi al nimănui. Este a-cultic şi a dogmatic.” Mergând pe liniile prozatorului şi eseistului mexican Octavio Paz care spunea că natura poeziei implică sacrul fără zeu, autorul nostru vorbeşte despre lirismul ca discurs sacru în afara dogmei, a religiilor, discursul Fiinţei cu şi despre sine însăşi.