…Şi pentru că Liliana Rus nu ştie, aşa cum ar spune Max Frisch, ce să facă împotriva viitorului care începe deja cu amintirile sale, contorsionează, oarecum, ordinea carteziană a lucrurilor şi, punând, autoispititor, prova-n val, după principiul: îmi amintesc, deci exist!, „răsuceşte cuvintele”, agregându-le într-un discurs poetic grevat de aluviuni existenţiale pur subiective sau, mai pe şleau, strict personale, nedisimulate, discurs care se leagă într-un soi de expresivitate lineară pe care o scurtcircuitează, nu de puţine ori, în scop terapeutic, aplicând ansamblului injecţii cu ambrozie suprarealistă, reuşind, astfel, nu atât o revigorare ideatică, având în vedere arealul tematic restrâns pe care-l abordează frontal, cât, mai degrabă, dezvoltarea, în largul poeziei sale, a unei viziuni elastice, cu ajutorul căreia poeta ţine, cu brio, trena eului confesiv. Cu alte cuvinte, descleştându-şi zorii interiori, ca pe o litanie memorialistică îndelung tergiversată, Liliana Rus pledează, fără rezerve, visătoare şi-şi cotropeşte poetic intima-i lume supremă, făcând astfel să tresară, dezolant sau nu, imediate istorii concentrice, unificabile în ceea ce s-ar putea numi dezvăluiri ale eului protagonist şi martor al tuturor manevrelor emoţionale de mitizare a trecutului, adică, după cum ne spune însăşi poeta, a „timpului acela cu gesturi esenţiale şi bucurii abia aduse pe lume”.
Liliana Rus se lasă deseori surprinsă de propriile experienţe, un teritoriu căruia încearcă a-i trasa, mai de grabă, graţiile, decât graniţele, centrându-l şi recentrându-l, contrastant, după rigori mnezice şi paramnezice, pentru că eul său tutelar, inasimilabil, neabsorbit de propria-i dinamică, devine trama întregului demers poetic, dezvăluindu-se aidoma unei păpuşi ruseşti ce nu se mai găseşte pe sine.
Iată de ce, Liliana Rus, de la regret la speranţă şi de la resemnare la dorinţă, comite, din perspective diferite, evident, suprapuneri sau, şi mai şi, înlesneşte, dacă putem spune aşa, coincidenţe temporale cu o lume etanşă şi refulatorie, instituită ad-hoc, în chiar epicentrul sufletului – copilăria, bunăoară. Iată de ce Liliana Rus montează, la finalul cărţii, decodorul întregului mesaj poetic: „m-am aşteptat mereu pe mine însămi.” Adică, fericirea – deoarece, din câte ne învaţă înţelepţii, într-o viaţă de om te poţi despărţi de orice, în afară de tine însuţi, şi numai dacă, paradoxal!, reuşeşti să te întâlneşti, să te suprapui, să te identifici cu tine însuţi, abia atunci eşti cu adevărat fericit, însă această chestiune ia, fatalmente, imediat o turnură temporală chiar şi numai prin declanşarea retorică a întrebării: pentru cât timp?
În fond, care dintre noi nu se află într-o tragică şi permanentă căutare a sinelui, care dintre noi, clipă de clipă, nu încearcă, reuşind sau nu, să se apropie, cât mai mult, de zarea sa interioară, ca să folosim o sintagma blagiană?
Liliana Rus, ostracizându-se, irevocabil, în nordul liric al existenţei sale, devenită imagine de reglaj, pe întinsul căreia răsfaţă glasuri prelungi şi generoase, încearcă să dea tragicului un chip feminin. Volumul de versuri „Melancolii de duminică”, închegat din scurte poeme în proză, toate armate oniric, nu e decât dovada faptului că este aşa: „Nu scriu o carte. Învăţ să respir mai adânc (…)” ? ne dă de veste poeta, „călătorind agăţată de o fereastră deschisă”.