MARCELA BENEA – PRIN „DESIŞUL MEMORIEI”

Doar insistenţele lui Liviu Damian şi, mai apoi, pe front editorial, ale lui Boris Movilă au făcut ca în 1974, cu o prefaţă semnată de Grigore Vieru, să apară volumul Zestre aparţinând Marcelei Benea. Poeta (n. 4 iunie 1948, la Văratic-Râşcani), licenţiată în filologie la USM, profesoară de limbă română şi redactor, debutase în revista Cultura (1966); dura experienţă cu un manuscris măcelărit, amânat şi, finalmente, refuzat, a îndemnat-o să se refugieze într-o „tăcere suspectă” (cf. A. Ţurcanu), alegând scufundarea în anonimat. Parcimonioasă cu zestrea sa lirică, ea va mai tipări abia în 1988 un alt volum (Poveste neterminată, prefaţat de Eugen Lungu, încântat de poetica mirajului cotidian) şi, peste alte două decenii, Evadare din frescă. Aducând un aer proaspăt în peisajul liric moldav, redescoperind firescul, refuzând inerţia clişeistică, cea „închisă în aşteptare” va produce o „spargere” (cf. M. Cimpoi) tocmai în orizontul de aşteptare al epocii. Chiar dacă legătura ombilicală cu satul patriarhal, seva rustică irigând incantatoriu textele într-o atmosferă baladescă, condiţia de ţărancă (impusă ca blazon) nu puteau fi noutăţi şocante ci, dimpotrivă, o cale bătătorită de congeneri. Veghind „la căpătâiul seminţei” pentru a-i proteja germinarea (acel firav „colte de grâu”), atinsă de o „tristeţe stătută”, aflând în lumină „o soră de viaţă şi de moarte”, poeta – un suflet ce „n-a ştiut păcatul şi minciuna” – va rememora „tânara lumină de iunie”. Va invoca, trecând hotarul altei vârste, despărţindu-se de tinereţea perpetuă, „stafia pistruiată a copilăriei”, rătăcind „pe pajişti de basm”; şi se va întreba, cu ingenuitate (necontrafăcută): „A cui e oare privirea aceasta duioasă, / mlădiosul trup, glasul sfios”? Descoperind „a doua faţă a luminii”, Marcela Benea nu se va lăsa sedusă de amăgirile clipei. Frumuseţea stranie a acestor trăiri, anunţând pârgul, dăruirea etc. poartă nostalgii fulgurante; dar nu e vorba de o suferinţă a memoriei care, pe fundalul inflexiunilor confesive, ar înscena şi vizualiza dramatic-coşmaresc o poezie concretistă, în limbaj plebeic. Ci de o împăcare, conservând fiorii adolescenţei (nu în sens de relicvariu).
Exigenţele poetei sunt de aplaudat. Boala autorlâcului face azi ravagii şi, iată, Marcela Benea, beneficiind la start de o primire entuziastă, tradusă masiv, e convinsă că „poezia e în cărţile altora”. Ea crede însă în magia cuvântului poetic, în forţa sa demiurgică, în puterea tămăduitoare a descântecului. De unde, poate, reverberaţiile folclorice (eresuri, descântece) şi ecourile ancestrale, încercând recuperarea unei lumi care a fost. Şi în care „gura lui Dumnezeu” vorbea întotdeauna în versuri. Volumul din urmă propune şi variante, ceea ce întăreşte supoziţia noastră; şi infirmă, categoric, ipoteza că odată cu revenirea (şi ea silenţioasă) în actualitatea literară aventura lirică a Marcelei Benea, însoţind un ciudat exil interior, ar putea sfârşi sub lespedea anonimatului.