MIHAIL GALATANUVIOREL ŞTEFĂNESCU, MAGISTER ŞI CRITIC ESEIST

Viorel Ştefănescu este din stirpea criticilor-eseişti. Are stofă de magister. Spun asta deoarece, bag bine de samă, lumea crede că orice critic are stofă de magister, dar nu este, nu este aşa! Dacă lumea ar trebui să îl compare cu vreo-cineva-al-literaturii-române, ei bine, cred că ar fi cazul să îl compare cu Luca Piţu. Viorel, deşi unul dintre cei mai comozi ai generaţiei sale (cred că atîta levantină lentoare nu am mai văzut decît, iacă, bunăoară la un Iulian Costache!), este înzestrat cu un bun echilibru între analiză şi sinteză, lucru de căpetenie la orice critic. Îndeobşte, o bună proporţionare între aceste operaţiuni nu vezi decît la nişte vîrste, aşa, mai “evoluate”, aşa, un pic spre “matusalemice”. Şi nici nu întîlneşti un asemenea echilibru analiză-sinteză la mulţi exponenţi ai tagmei critice. Nu. Care mai cu analiza, iar alţii, şi ei, care mai de care cu sinteza. Cele două împreună, ehei, asta nu prea am văzut io la criticii români – şi la critici în general…
În cartea de faţă, intitulată excelent PORTRETUL SCRIITURII, Viorel se apleacă şi asupra lucrurilor & animălurilor mici. Se apleacă asupra “literaturii de cartier” a Galaţiilor, al cărui locuitor şi este, fiindcă trebuie, nu-i aşa?, să se aplece careva şi într-acolo. Dar, surprinzător poate, asta nu scade valoarea cărţii, ci, dimpotrivă, o creşte, cumva. Faţă de volumul anterior, FILOGRAFII, se observă, inevitabil, creşterea. De ce pornesc, totuşi, acum, de la titlul noii cărţi? Pentru că el suprinde inefabilul. Şi îl surprinde memorabil. Cum, adicătelea, să faci PORTRETUL SCRIITURII? Cum ai putea să faci portretul unui lucru care nu admite portret? Sau, pe de altă parte, se poate interpreta că un asemenea titlu, PORTRETUL SCRIITURII, umanizează, pur şi simplu, scriitura. Astfel încît ea să “admită” un portret.
Dar să facem şi nişte observaţii despre omul din spatele operei/cărţii. Cel care „dublează” opera este un om de o inteligenţă sagace, un erudit, un absolvent de filologie, specializat pe engleză. Este un om orientat spre viitor, nu atît de paseist ca mine, un exeget şi traducător al lui Thomas Stern Eliot. Lucru care i-a şi atras, alături de Tudor Cristian Roşca, eticheta de „autor al celei mai bune traduceri din poezia lui Eliot, după Ion Pillat”.
La Viorel Ştefănescu, nu rareori o carte se transformă în prilej/temă de dizertaţie. Aşa cum se întîmplă în textul MITUL LIMBII UNIVERSALE ÎN LUMEA POST-MODERNĂ. Plecînd de la o carte, DE LINGUA UNIVERSALIS, a lui Petre Rău, Ştefănescu construieşte un întreg eşafodaj despre evoluţia comunicării. Se duce, cu alte cuvinte, către principiul generator. Şi de aceea zic io că el, Viorel, are aplecare înspre eseul critic. Spre dezvoltarea unei bucle care, întotdeauna, porneşte din carte. El aruncă, pe ghinturile sale, o întreagă teorie a împrăştierii semantice.
Adrian G. Secară remarca, pe bună dreptate, un soi de provizorat în textele şi evaluările lui Viorel. Da, e un provizorat în sensul de mai-binele este duşmanul binelui. Ştefănescu din Galaţi nu se mulţumeşte cu un verdict sau, mai degrabă, toate verdictele i se par provizorii. Şi, prin asta, vădit imperfecte.
Să încercăm, totuşi, să facem o schiţă cît de cît previzibilă a viitorului său. Încordîndu-şi puterile şi trîntind pe masă, într-un timp relativ scurt, cîteva cărţi, Viorel Ştefănescu ar putea recupera decalajul care îl separă de generaţia sa biologică. Spun asta pentru că, în generaţie, s-au aflat alţii mult mai grăbiţi. Optzecist, dacă ar fi să privim după criteriu biologic, Viorel Ştefănescu ar trebui să îşi ia locul alături de Ion Bogdan Lefter, Alexandru Cistelecan, Ioan Buduca.
Viorel nu scrie, însă, despre o generaţie sau o promoţie anume, ci despre un moment al literaturii. Un anume moment al literaturii. Unul care să unifice aşa-zisele generaţii şaptezeci, optzeci şi nouăzeci. Sigur că, în text, se mai rătăcesc nume ca Adina Dabija, Alina Durbacă, Horia Gârbea, Theodor Parapiru, Florina Zaharia, Tudor Cristian Roşca, Dimitrie Lupu, Ioan Groşan, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Corbu. Dar tot alături şed şi referinţe la Tarkovski sau Umberto Eco.
Îl cunosc pe Viorel Ştefănescu de aproape treizeci de ani şi, judecînd după sobrietatea cu care şi-a îmbrăcat pielea de critic literar, cel puţin în ultima vreme, cred că ar putea fi surpriza plăcută a viitorului deceniu literar. Poate cea mai plăcută dintre toate surprizele literare, şi acelea nu tocmai puţine…

2009-07-03T16:00:00+03:00