Alexandru Jurcan, FUGA INSULELOR

Ultimul volum de poezii al scriitorului Alexandru Jurcan, „Fuga insulelor”, a apărut la Editura Limes, Cluj-Napoca, cu o frumoasă copertă realizată de Cristian Cheşuţ şi grafica semnată de Adelina Cacio. Un volum care nu dezminte structura de poet a lui Alexandru Jurcan, deşi numele lui e îndeobşte legat de proză, film sau teatru.
Alexandru Jurcan cultivă o poezie respirând în ritmuri de duminică, pentru că, e limpede, ce altceva ne oferă ea mai întâi dacă nu o sărbătoare a sufletului însetat de cunoaştere, o privire înspre lume a unui poet rafinat, sensibil la inefabilul vieţii ?
Care ar fi temele majore ale volumului? Străbate din numeroase poeme meditaţia asupra trecerii, problematică vizibilă încă din primul poem, „Abia atunci mi-am pus o piatră pe cap” şi reiterată mereu în poeme precum „Duc pe umeri spre etajul zece”, „Pregătirile pentru sinucidere”, „Domnilor din cimitire”, „Eu nu mai locuiesc aici” sau „Nu întârzia întâlnirea cu păsările”.  Moartea, „sticloasă”, ademenitoare, hulpavă, străină, vieţuieşte laolaltă cu bucuriile vieţii, amestecându-se printre lucruri, alungată uneori „când pasărea îţi cere grăunţe/ şi o dimineaţă albastră”, alteori lăsată să vieţuiască „într-o cameră sordidă”, luând altă dată chipul neliniştii care vieţuieşte în noi (“s-a auzit un zgomot ciudat/ de şoarece care mă bântuie”).
Apoi iubirea, văzută ca eternă căutare, ca refugiu, revoltă, neîmpăcare, o iubire impregnată mereu de variate tonuri nostalgice. Căci ea e damnare, are „lacăte de sânge”. Rămâne frecvent doar amintirea iubitei, rarefiată, imaterială, purtând pe chip pete de funingine, o iubită indiferentă, incapabilă să vieţuiască în povestea iubirii („Nu mai ştiam nimic/ despre nopţile tale/ prinse cu pioneze/ pe acelaşi perete de lut”), evadată definitiv din „colivia putredă a aşteptării”, lăsând în urmă doar „oasele iubirilor efemere” şi „nostalgii de-argint”.
Singurătatea este o altă prezenţă distinctă în carte şi e generată uneori de gustul amar al iubirii pierdute, de tăvălugul zilelor ce lasă în urmă sentimentul înstrăinării, de gustul amar al dimineţilor când „Oameni îmbrăcaţi în galben/ adună cadavrele nopţii/ din marele parc”, de „prieteni ai mei rătăciţi în niciunde”. Lumea devine uneori pustie („nimeni pe peronul însângerat de vreme”) dar covârşitoarea viaţă interioară are darul de a-l fortifica mereu pe poet, de a aboli spaimele: „lupii singurătăţii au orbit” şi „muzica prefăcută în prinţesă/ îmi unge tâmplele cu miere”.
Suferinţa, ca mod esenţial de fiinţare, e un datum existenţial, un blestem al celui ce, descoperind bucuria, trebuie să se împărtăşească şi din gustul amar al suferinţei: „la naşterea mea/ totuşi a spus/ – Puneţi-i în desagă/ tone de suferinţă/ o cruce imensă/ după care daţi-i calităţi cu carul/ Să-şi uite povara/ s-o iubească mârşav” („Dumnezeu era grăbit”).
 Metaforele cărţii sunt inedite, mereu proaspete, neaşteptate: „colivia putredă a aşteptării”, „planeta unde nu ninge niciodată cu sânge”, „te întorci la singurătate/ ca la o bunică putredă”, „spinările înfrunzite”, „lumânările risipite în cimitirul orb”, „grădinile s-au scuturat de noroi”, „mesteacănul a adormit/ sub plapuma zăpezilor rebele”, „balena decupată din vise”.
Volumul are unitate, poemele curg unele din altele, întregindu-se, ca un amplu poem despre sine, ca într-o simfonie în care tonurile variate te înlănţuie, dându-ţi în final sentimentul copleşitor al totului.