Lumea dintre oglinzi

În urmă cu câţiva ani, Ioan Ardeleanu a intrat în literatură cu forţa celui care şi-a pregătit îndelung mişcarea, acumulând seismic energiile lirice şi filtrându-le apoi, laborios, prin pâlnia translucidă a detaşării estetice. Cel de-al cincilea volum de poezie, Afloriment (Timişoara, Editura Hestia, 2005), este şi nu este o surpriză. Regăsim convergenţa dintre modelele livreşti şi diluviile mitice, rafinamentul expresiv şi ceremonialul estetic al poesis-ului, dar, în comparaţie cu volumele precedente, se cristalizează şi o altă nuanţă a viziunii poetice, în care elementarul îmbracă – mult mai pregnant – formele convulsive ale organicului. Propedeuticii transparenţelor de până acum i se substituie luminozitatea densă iar reflexivitatea se încarcă de vibraţiile unei senzorialităţi acute. Între scăpărarea ardentă a fulgerului şi încremenirea nopţii, o plutire lirică a fiinţei, sângerând din chinuitoare stigmate ontice.
„În mijlocul florilor de măr, / În pământul cenuşă / Ochilor mei li s-a promis / Libertatea privirii în gol; // Stau ţintuit în tăceri fără noimă / Sunt orb şi ochii mă dor, / Îşi strigă durerea, ca o gură de lup, / mă-ncolăceşte sunetul ţâţânii lor / Cum şarpele, în umbră, prada…” Scindarea eului porneşte din plurivalenţa stării sale de graţie: poetul se reflectă în sine însuşi, ca o coagulare interiorizată a multiplului readus la unicitate (efort titanic de eludare a capcanelor luminii), alteori exhibă vitalismul orgiastic al universalului sau tremurul ascuns al disoluţiei. Lumina este cea care traversează necontenit imaginarul poetic şi realitatea cosmică, precum un vector prin care om şi univers se oglindesc unul pe celălalt. Sensibil la devierile micronice ale străfulgerărilor, ochiul poetic le răsfrânge misterul şi îl descifrează transpunându-l în estetic. Prin scânteierea şi arsura focului sau prin pâlpâirea molcomă ce premerge bezna, eul îşi hrăneşte rătăcirea acronică prin lume, rescriind mituri şi conturând alternative.